Ceauşescu – prima întâlnire cu scriitorii 19 mai 1965

Acasă la Eminescu, vizită de partid şi de stat la Ipoteşti, în 1966

De la început şi până la sfârşit, Nicolae Ceauşescu a fost consecvent în viziunea rostului culturii şi artei. Menirea intelectualului era una singură: „dezvoltarea multilaterală a conştiinţei socialiste a omului nou“.

Puţină vreme după ceremonia de ultim drum a predecesorului său, Gheorghe Gheorghiu Dej, în martie 1965, Ceauşescu s-a grăbit să li se înfăţişeze reprezentanţilor oamenilor de ştiinţă, cultură şi artă din România.


După întrevederea cu academicienii, în 19 mai 1965 s-a întâlnit cu elita oficială a scriitorilor, jurnaliştilor, universitarilor şi artiştilor. L-au acompaniat veteranii Maurer, Chivu Stoica, Bodnăraş, Răutu şi Voitec.

Adunarea respectă tipicul. Primul cuvântă Ceauşescu, apoi, pe rând, din partea fiecărei categorii prezente, vorbeşte câte unul. Iar încheierea o face, rotund, „şeful cel mare".


În retrospectivă, se poate spune că Nicolae Ceauşescu şi-a păstrat consecvent, până la moarte, „indicaţiile" despre rolul literaturii şi artei în socialism. Doritori să vadă ceea ce sperau, intelectualii şi creatorii i-au atribuit eronat opinii „liberale" până la vizita din 1971 în Asia roşie.


Preferinţe culturale

Aceasta imagine ca si altele sunt protejate prin legea dreptulului de autor!!!

„Dintotdeauna arta s-a dezvoltat în lupta dintre nou şi vechi, îndeosebi în lupta dintre realism şi diferite alte curente opuse", sintetizează Ceauşescu istoria culturală în cadrele marxiste. La „nou" i-a citat pe Eminescu, Caragiale, Alecsandri, Bolintineanu, Coşbuc, Sadoveanu, Rebreanu, Goga, Grigorescu, Enescu, Brâncuşi. Menirea creatorilor contemporani e una singură - continuarea tradiţiei.

Aşa cum se cuvine în faţa unor creatori, Ceauşescu recurge şi la metafore. A ulciorului şi izvorului, citându-l pe Leonardo da Vinci: „Este mai sigur să apelezi la lucrurile naturale decât la acelea care imită cu multe scăderi acest (model) natural şi să dobândeşti deprinderi mărunte şi neînsemnate, căci acela care poate merge la izvor nu trebuie să meargă la ulcior".

Din „izvorul dătător de viaţă", intrepretează primul - secretar „au sorbit strămoşii noştri, în vremurile grele, vitejia şi înţelepciunea care i-au ajutat să răzbată prin secole". Echivocul generator de speranţe apare în referinţele la formele de „exprimare multilaterală".


„Fără îndoială, zice el, nu se poate impune nimănui un anumit fel de a scrie, de a picta, de a compune, dar ceea ce se poate cere oamenilor de artă este de a exprima totdeauna realitatea, adevărul despre viaţă, şi a sluji poporul din care fac parte".

Eugen Barbu, vârf de lance

La prima întâlnire cu Ceauşescu, oficialii uniunilor de creaţie, universitarilor şi jurnaliştilor au răspuns disciplinat cuvântării liderului. Experţi ai discursului consacrat şi cunoscători avizaţi ai politicilor culturale, speech-urile lor n-au derapaje.


Cel care a deschis lista vorbitorilor a fost preşedintele Uniunii Scriitorilor, Demostene Botez. În solemnitatea evenimentului apar însă şi momente comice precum această antiteză a „vechiului" şi „noului" scriitor, exprimată astfel de poet: „Drumul pe care l-am parcurs în aceşti 20 de ani de literatură a fost un drum greu, pentru cei de vârsta mea, fiindcă în trecut ne îndeletniceam să înjurăm ceea ce era. Mărturisesc că a fost foarte greu să trecem a ne îndeletnici să apreciem ceea ce se face". Şi s-a angajat, în numele breslei, a „face totul".


Eugen Barbu, redactor-şef al revistei „Luceafărul", a exprimat atunci mai îndrăzneţ interesele creatorilor. Ca şi matematicianul Moisil, Barbu e portavocea speranţelor în noul conducător.


„Nu poate exista cultură fără o bază materială solidă", îndrăzneşte romancierul ca preambul al unor îndrăzneţe propuneri: tinerilor scriitori să li se ofere burse de studii şi posibilităţi de călătorie în străinătate; pentru revistele culturale să se aloce cotă mai mare de hârtie ca să-i satisfacă pe cititori; să se-nfiinţeze noi librării cu mai multă carte străină; să fie puse în vânzare cărţi în limbi de circulaţie europeană („la librăria din CaleaVictoriei se observă că este mereu coadă la cărţile străine"). „Nu este bine ca editura să impună cum trebuie să se scrie", mai zice el.


Cuvântul acesta n-a prea plăcut lui Ceauşescu şi însoţitorilor lui care amintesc ... „combativitatea". Mingea aruncată astfel este ridicată de dramaturgul în vogă, Aurel Baranga.

Mai „combativ" decât ar fi îndrăznit Ceauşescu, Răutu ori altul dintre potentaţii prezenţi, Baranga clamează vigilenţă sporită la morbul răspândirii unor opere dubioase: „După ani de zile în care nu am dialogat suficient cu literatura universală, am deschis ferestrele acestui dialog care trebuie să se poarte de pe poziţiile noastre. Tov. Leonte Răutu ştie că sunt printre primii care am susţinut şi am militat pentru reprezentarea piesei «Rinocerii» care este o piesă militantă, antifascistă a lui Eugen Ionescu, pe care îl cunosc bine. Alături de «Rinocerii» sunt înscrise în repertoriu piese ale aceluiaşi autor care pledează pentru o filosofie care nu are nimic de-a face cu filosofia noastră, pentru o filosofie a resemnării, a abandonului, a sinuciderii. Opera despre care vorbesc nu este sinceră până la capăt şi nici autorul ei. (...) Tovarăşii de la cenzură ar fi bine să lucreze într-un stil mult mai selectiv şi să aleagă din aceste piese ale dramaturgiei universale numai acele lucrări care sunt îmbibate de suflul umanismului care poate să servească cauzei noastre".


Putea fi nemulţumit Ceauşescu?!

Dar aceasta este prima şi ultima lui întâlnire liniştită cu scriitorii. Celelalte-i vor fi tulburate de certuri pe temele banilor Fondului Literar şi poziţiilor de influenţă în viaţa culturală.


"Dintotdeauna arta s-a dezvoltat în lupta dintre nou şi vechi, îndeosebi în lupta dintre realism şi diferite alte curente opuse."


Nicolae Ceauşescu prim-secretar al CC al PMR

"Drumul pe care l-am parcurs în aceşti 20 de ani de literatură a fost un drum greu, pentru cei de vârsta mea, fiindcă în trecut ne îndeletniceam să înjurăm ceea ce era."

Demostene Botez preşedintele Uniunii Scriitorilor

Foaie verde la Paris (fragmente) Tudor Arghezi

La Paris, între pahare,
Şed în coate, pe ziare,
Foşti curteni şi foşti boieri,
Câţiva buni stăpâni de ieri.
De când stau pe dinafară
Ei suspină după ţară.
Că se nimeriră toţi
Mari români şi patrioţi.
Doar odat-au şovăit,
Când s-au strâns şi au fugit.
Când corabia se-neacă
Şobolanii, droaie,
pleacă.
................................
Truda voastră, măi Ioane,
V-au cărat-o-n geamantane,
S-aibă să benchetuiască
Din sudoarea
românească.
............................
Haimanaua fără ţară,
Pripăşită şi fugară,
Luând trecutul cu chirie,
Şi-a făcut şi-o meserie:
Din senin şi dintr-odată,
Se propune exilată
Maimuţoii ciocoieşti
S-au trezit în tren Bălceşti.
Glasul patriei,
20 decembrie 1957.

Ce-nseamnă „a sluji poporul"

În cuvântarea de deschidere, Ceauşescu a explicat şi că a sluji poporul înseamnă „aportul" la „dezvoltarea multilaterală a conştiinţei omului nou". În numele muzelor socialiste, liderul „indică" foarte explicit: „Creaţia de toate genurile, cântecele de masă şi patriotice au înflăcărat poporul nostru în munca şi lupta sa pentru o viaţă mai bună.

Arta plastică redă, într-o formă artistică, aspecte ale muncii socialiste, ale vieţii oamenilor muncii, ale frumuseţii patriei noastre socialiste. Creaţia arhitecturală contribuie la înfrumuseţarea oraşelor şi satelor patriei noastre, care îşi schimbă cu fiecare zi înfăţişarea.


Oamenii de teatru redau pe scena teatrelor din patria noastră opere create de dramaturgii noştri şi dramaturgii străini, contribuind prin aceasta la educarea oamenilor muncii în spirit socialist.


Un rol important îl joacă, în această direcţie, cinematografia noastră în plină dezvoltare care îşi aduce de pe acum aportul său (sic!) la educarea întregului nostru popor. Toate activităţile acestea au rol important în creşterea conştiinţei socialiste a oamenilor muncii, făuritori ai societăţii noi". Acesta, şi nu altul, a fost mesajul lui Ceauşescu către creatori şi artişti.


„Reflectarea realităţii", „realismul socialist", „dezvoltarea conştiinţei" au fost axele politicilor culturale ale regimului de tip comunist. Cu scopul ultim al creaţiei „omului nou". Conceptul de inspiraţie biblică - propovăduit de Evanghelia lui Pavel - a suportat însă tehnicile compozite ale dialecticii materialiste. Din altoiul, nefericit, cu omul-maşină din filosofia lui Descartes şi ideea iluministă de continuu progres, s-au plăsmuit ideologia şi practicile comuniste ale formării „omului nou".


După ideologia aceasta, Ceauşescu a acţionat cu voluntarismul caracteristic. Creierul omului, ca „sediu" al gândirii, creaţiei şi afectelor nu este altceva decât „forma materiei superior organizate", postulase marxism-leninismul.

Fără „idei înnăscute", „produs" al educaţiei şi mediului, spiritul uman e infinit modelabil şi remodelabil. La focul înalt al imperativelor sociale şi sub ciocanul partidului, conştiinţa ia formele dorite ca metalul forjat.


În acest sens, Stalin i-a numit „ingineri ai sufletelor" pe scriitori. Dacă-n comunităţile obturate de „exploataţi" şi „exploatatori", „forja" conştiinţei e „baza materială" şi interesele clasei, în societăţile fără clase antagoniste, „conştiinţa socialistă" determină progresist „materia" şi „societatea".


"Arta plastică redă, într-o formă artistică, aspecte ale muncii socialiste, ale vieţii oamenilor muncii, ale frumuseţii patriei noastre socialiste."


"Creaţia arhitecturală contribuie la înfrumuseţarea oraşelor şi satelor patriei noastre, care îşi schimbă cu fiecare zi înfăţişarea."


Nicolae Ceauşescu prim-secretar al CC al PMR

Penitenţa lui Noica şi elogiul rabinului Rosen


Cu „învăţătura proletariatului" erau deprinşi, demult deja, intelectualii din România. Sub raportul relaţiilor dintre putere şi creatori, actualităţi ale anilor '60 au fost fenomenele „reconsiderării" şi branşării, sub control, la cultura
mondială.


După informaţiile din presa vremii, repertoriile teatrelor şi programele cinematografelor includ semnificative creaţii „capitaliste". Actori, pictori şi scriitori fac turnee, expun sau primesc burse în străinătate.


În ianuarie 1965, bunăoară, „Scînteia" elogiază succesul actorilor Valeria Seciu şi Ion Caramitru în spectacolul „Să nu te joci cu dragostea" de Musset pe scena Naţionalului bucureştean, al expoziţiei pictorului Dan Hatmanu la Paris şi al studenţilor-actori participanţi la un festival din Marea Britanie.


Continuă şi „reconsiderarea" personalităţilor culturale care suportaseră „reeducarea" în închisori. Prin forme şi tehnici perfide, foşti deţinuţi politici sunt folosiţi ca nadă a emigraţiei române.

Înfiinţată de Ministerul de Interne sub egida Comitetului Român pentru Repatriere, revista „Glasul patriei" (1955-1972) le-a difuzat articolele scrise la comandă. Pusă pe picioare de talentatul George Ivaşcu, el însuşi fost „reţinut" în anii „dictaturii proletare", renumele publicaţiei e legat mai ales de Nichifor Crainic, fost ministru în guvernarea Antonescu şi în cea legionară.

„Sunt unul din intelectualii care, înainte de 1944, au susţinut acele idei greşite, îşi făcea «autocritica» în paginile ei, bunăoară, Constantin Noica în 1964. Într-un fel sau altul a trebuit deci, la fel ca şi ceilalţi, să răspund pentru ele. Dar nicio pedeapsă nu e mai aspră pentru un intelectual decât tocmai faptul de a vedea că nu a avut dreptate (...). Adevărul lumii nostre poartă numele socialism."

Asemenea penitenţe reprezentau prologul reinserţiei lor sociale. Slujeau, totodată, fabricării prestigiului regimului comunist din România în străinătate.
Sub Ceauşescu, aceste tehnici vor fi încă diversificate, după cum arată şi stenograma şedinţei conducerii partidului din martie 1967 ce-a discutat „activitatea în rândul emigraţiei române."


Şi s-a decis finanţarea, secretă, a unor reviste şi asociaţii ale emigraţiei româneşti. Precum şi trimiterea de mesageri potriviţi. Rabinul Mozes Rosen a fost lăudat de Ceauşescu că făcuse, pentru România, în Statele Unite ale Americii, mai mult decât ambasada noastră.
Autor: 17 aprilie 2012, 21:25 Lavinia Betea

©Atentie! Textele de pe acest blog sunt protejate de Legea Drepturilor de Autor şi pot fi reproduse numai cu acordul explicit al autorului. Încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală se pedepseşte conform Codului Penal.

Alegerile parlamentare din România din 1946 au fost convocate pe 19 noiembrie 1946 în Regatul României. Nicolae Ceauşescu a fost ales democratic deputat de Olt! Si in 28 martie 1948

Bucureşti, aprilie 1948. Nicolae Ceauşescu, membru al Biroului provizoriu al Marii Adunări Naţionale, în timpul discutării şi votării Constituţiei. (aprilie 1948)

Nicolae Ceauşescu era unul dintre cei 348 de deputaţi ai Blocului Partidelor Democratice. Nicolae Ceauşescu a primit un loc în Comisia a III-a de Agricultură, Păduri şi Domenii. Ceauşescu a reuşit să strângă mii de oameni la mitingurile sale.
La 28 de ani, Nicolae Ceausescu era probabil cel mai tanar membru din Adunarea Deputatilor

La alegerile din 1946, Nicolae Ceauşescu a fost ales deputat de Olt. Ziarul local „Înainte” consemna, sub formă de reportaj, activitatea în circumscripţie a tânărului deputat care-şi vizita alegătorii cu sania trasă de cai.

Discuta cu ei, le explica, îi lămurea. La fel cum Vodă Cuza îi explicase odinioară lui Moş Ion Roată cum merg treburile în stat, la fel îl „lămurise” Ceauşescu pe un ţăran din Olt care sunt îndatoririle unui deputat al „vremurilor noi”. „La primăria comunei Prisecani o mulţime de săteni aşteptau nerăbdători să vadă şi să stea de vorbă cu alesul lor, consemna gazeta menţionată.

- Pentru ca să staţi de vorbă cu noi aţi venit?

- Da, moşule. Numai aşa se poate şti în Parlament ce nevoi aveţi pentru a fi îndreptate.
Bătrânul a înţeles în sfârşit. Un sigur lucru totuşi nu poate pricepe.

- Dacă ăsta e rostul unui deputat, de ce nu făceau la fel şi cei pe care-i alegeam pe vremuri?
Şi tov. Ceauşescu a arătat sătenilor de ce fugeau altă dată deputaţii de cei care i-au ales.

Spre seară, urmărită de privirile tuturor sătenilor, sania în care a venit tov. Ceauşescu a plecat spre Slatina.

Iar cei ce au rămas în sate au înţeles că de astă dată la Bucureşti, în clădirea Adunării Deputaţilor, oamenii pe care i-au ales discută numai nevoile lor, ale întregului popor“.

Nicolae Ceauşescu impreuna cu Lenuţa Petrescu la secţia de votare Slatina 19 noiembrie 1946

-------

Precedentul discurs regal susţinut în aula Parlamentului a avut loc la 1 decembrie 1946, când Regele Mihai a pus capăt aşa-zisului boicot regal. Prin acest discurs de inaugurare a Adunării Deputaţilor, certificând rezultate alegerilor din 16 noiembrie 1946

Mesajul Tronului, citit de regele Mihai I cu prilejul deschiderii lucrărilor Adunării Deputaţilor la 1 decembrie 1946
Domnilor deputaţi,

Sunt fericit să mă găsesc în mijlocul reprezentanţilor ţării, întrunţi astăzi, pentru întâia oară, după o îndelungată întrerupere a vieţii parlamentare.
Primul meu gând se îndreaptă către scumpa mea armată şi către toţi acei care s-au jertfit pe câmpul de luptă, în războiul purtat împotriva Germaniei hitleriste şi aliaţilor ei, redobândind libertatea şi independenţa patriei noastre.
Deopotrivă, exprimăm simţămintele noastre de recunoştinţă către glorioasa armată sovietică şi către eroii ei, căzuţi pe pământul ţării noastre, pentru eliberarea poporuli nostru şi a Ardealului de Nord şi pentru libertatea tuturor popoarelor.
Noul parlament are menirea grea de a desăvârşi opera de lichidare a tristelor urmări ale războiului, aşezând statul nostru pe baze sănătoase şi puternice.
Am credinţa că veţi consacra acestei opere de mare răspundere toată atenţiunea şi energia Domniilor voastre.

Domnilor deputaţi,

Punându-se capăt nesfârşitului război din Răsărit, în urma alăturării României la Naţiunile Unite şi a particpării noastre la războiul dus împotriva Germaniei hitleriste, ţara noastră şi-a câştigat dreptul de a avea un loc demn în familia naţiunilor libere şi doritoare de pace.
Prin desfiinţarea dictatului de la Viena, Ardealul de Nord a fost reintegrat patriei mume.
Guvernul meu, desfinţând întreaga legislaţie rasială, a adus o serie de măsuri legislative şi adminstrative,pentru asigura egalitatea de drepturi şi putinţa liberei dezvoltări a tuturor cetăţenilor ţării, fără diferenţă de religie sau naţionalitate.
Prin reforma agrară, repunera în funcţiune a multor întreprinderi industriale, prin normalizarea şi reînzestrarea reţelei de comunicaţie, s-a adus o uşurare greutăţilor materiale, cărora populaţia a trebuit să le facă faţă, mai ales în urma anilor grei de secetă.

Domnilor deputaţi,

Dificultăţile ce vă aşteaptă, în îndeplinirea misiunilor Domniilor voastre, sunt mari. Printre ele, cele mai de seamă sunt preocupările cu caracter economic.
Guvernul meu, va aduce în deliberarea Domniilor voastre măsuri menite să asigure o serioasă sporire a producţiei industriale.
O deosebită importanţă se va da indsutriei grele şi exploatării intensive şi raţionale a bogăţiilor naturale.
Se va încuraja inţiativa particulară printr-o politică fiscală corespunzătoare şi o dreaptă politică acordării creditelor, avându-se în vedere nevoile generale ale ţării şi interesele păturilor producătoare.
Se vor intensifica schimburile comerciale cu străinătatea şi se va urmări o aşezare pe baze sănătoase a finanţelor publice. În acest scop guvernul meu va supune Domniilor voastre proiectul de lege pentru etatizarea Băncii Naţionale a României.
Guvernul meu vă va supune Domniilor voastre măsurile menite să asigure tuturor salariaţilor un standard de viaţă mai ridicat.
De asemenea, se vor lua măsuri pentru stăvilirea speculei şi întrecerii dintre preţuri şi salarii.
Veţi avea să examinaţi măsurile pentru sporirea producţiei agricole şi modernizarea agriculturii, prin înzestrarea ei cu maşini şi unelte, precum şi prin acordarea de credite avantajoase agricultorilor şi neşovăita apărare a proprietăţii.
Guvernul meu vă va supune spre examinare proiecte de legi pentru reorganizarea şi simplificarea aparatului de stat.
Respectând cu stricteţe stipulaţiunile tratatelor şi ale convenţiunilor încheiate de noi, guvernul meu va urmări înzetrarea scumpei noastre armate cu material modern şi suficient, îmbunătăţind totodată condiţiile de viaţă ale ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei.
Biserica va trebui să capete tot sprijinul, în vederea împlinirii nobilei misuni ce-i revine în viaţa statului nostru.
Guvernul meu va aduce în deliberarea Domniilor voastre o serie de legi urmărind promovarea culturii naţionale şi transformarea şcolii într-un bun accesibil întregii populaţii.

Domnilor deputaţi,

Poziţia externă a României este o poziţie de activă participare la opera de consolidare a păcii internaţionale.
Credincioasă năzuinţelor pacifice, care sunt acele ale întregului popor român, România va continua neclintită politica ei de întărire a raporturilor de prietenie cu celelalte ţări. O preocupare a noastră de căpetenie, o va forma, ca şi până acum păstrarea şi dezvoltarea relaţiilor de desăvărşită prietenie şi strânsa colaborare cu Uniunea Sovietică.
Guvernul meu va urmări dezvoltarea relaţiilor politice, economice şi culturale cu Marea Britanie, cu Statele Unite ale Americii, Franţa şi celelalte ţări iubitoare de pace. O atenţie deosebită va fi acordată relaţiilor de prietenie cu toate ţările vecine: Bulgaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria.
Prin încheiera tratatelor de pace, România va fi în situaţia de a cere intrarea în Organizaţia Naţiunilor Unite, acceptând princinpiile ei şi luând parte la colaborarea internaţională, pentru a-şi împlini misiunea ca factor de pace şi propăşire.
Domnilor deputaţi,
Încredinţat că guvernul meu va găsi în dragostea Domniilor voastre pentru ţară tot sprijinul necesar, vă urez muncă rodnică şi invoc binecuvântarea Celui Atotputernic asupra Domniilor voastre.

La 28 martie 1948, românii au fost chemaţi să-şi desemneze deputaţii în MAN. Primele legi votate au fost Constituţia şi naţionalizarea. După Congresul I al PMR, comuniştii au dizolvat Adunarea Deputaţilor. Majoritatea parlamentarilor opoziţiei erau în puşcărie sau căzuţi în dizgraţia noului regim.

februarie 1948

În februarie şi martie 1948, Nicolae Ceauşescu a fost, din nou, în campanie electorală. La 25 februarie, imediat după încheierea lucrărilor Congresului I al Partidului Muncitoresc Român, Adunarea Deputaţilor s-a autodizolvat. Desigur, decizia a fost luată în şedinţa Guvernului, iar parlamentarii nu au îndeplinit decât o formalitate. S-au stabilit alegeri pentru 28 martie 1948. Prima şedinţă a noului Parlament, redenumit Marea Adunare Naţională, era programată pentru 6 aprilie.

Ceauşescu, trimis încă o dată la olt

Ca şi la alegerile din 1946, comuniştii nu au candidat singuri, ci în alianţă cu alte „grupări democratice". De această dată, „umbrela" electorală s-a numit Frontul Democrat Popular (FDP). Listele au fost depuse la 5 martie 1948 cu mare fast. În faţa tribunalelor din reşedinţele de judeţ au fost organizate manifestaţii populare. S-au jucat hore, fanfarele au intonat Internaţionala, iar „oamenii muncii" şi-au aclamat candidaţii.

Nicolae Ceauşescu a fost trimis de Partid din nou la Slatina. Nici de această dată nu s-a aflat în fruntea listei. Era al doilea, după Eduard Mirto, fostul ministru ţărănist al Comunicaţiilor din timpul grevei de la Griviţa, din 1933. Acum se convertise la comunişti. Printre colegii de listă ai lui Ceauşescu se regăsea şi Florea Oală, care-l însoţise şi în campania electorală din 1946. Oală era membru al Frontului Plugarilor, iar biografia oficială susţinea că, deşi copil fiind atunci, se răsculase împotriva „ciocoilor" la 1907.

Spre deosebire de toamna anului 1946, Ceauşescu a avut o campanie electorală fără incidente. Cu doi ani în urmă, numele său fusese implicat într-o crimă politică, la Slatina, în ziua alegerilor. Cu 95,4% din voturi, Frontul Democrat Popular a obţinut toate cele cinci locuri repartizate judeţului Olt în MAN (la nivel naţional, FDP a obţinut 90,8% din sufragii). Aşadar, Nicolae Ceauşescu şi-a însuşit un nou mandat de deputat.

Constituţie stalinistă pentru România

Marea Adunare Naţională aleasă la 28 martie 1948 avea rolul şi de adunare constituantă. La 30 decembrie 1947, pe lângă abolirea monarhiei, s-a renunţat şi la Constituţia din 1923. Comuniştii au iniţiat imediat dezbaterile asupra noii legi fundamentale. Bineînţeles, modelul era Constituţia URSS din 1936, elaborată de A.I. Vâşinski, unul dintre artizanii sovietizării României. Proiectul a fost discutat mai întâi în cadrul Consiliului Naţional al FDP. Forma finală a fost citită oficial de Vasile Luca, în seara de 5 martie 1948.

Noua Constituţie a intrat în dezbaterea MAN imediat după şedinţa inaugurală. Între 8 şi 13 aprilie au avut loc „dezbateri" pe marginea legii fundamentale. Nu s-a schimbat nimic esenţial, iar la 13 aprilie deputaţii au dat ţării o nouă Constituţie. După numărarea voturilor (a fost unanimitate!), Marea Adunare Naţională s-a ridicat în picioare, aplaudând frenetic. Printre cei 401 FDP-işi, Nicolae Ceauşescu aproba la rându-i actul care permitea legal sovietizarea României.

Fără capitalişti!

În dimineaţa de 11 iunie 1948 (centenarul Revoluţiei de la 1848), Nicolae Ceauşescu a fost din nou convocat în sala de şedinţe de la Palatul Patriarhiei. Marea Adunare Naţională avea de adoptat o lege importantă pentru instaurarea comunismului - naţionalizarea industriei. Ca şi în cazul Constituţiei, votul a fost unanim şi urmat de ropote de aplauze.

Deputaţii nu aveau de îndeplinit decât o formalitate. Oricum, cuvântul lor era inexistent, deoarece MAN era un simplu for de ratificare a deciziilor Partidului. Naţionalizarea a fost decisă în şedinţele Biroului Politic al PMR. „Tovii" hotărâseră ca „opoziţia burghezo-moşierească" să fie definitiv combătută prin confiscarea industriei. Discuţiile din Biroul Politic au avut loc în lunile mai-iunie 1948, fără ca intenţiile „să răsufle" în afara grupului de decizie. Ca să evite panica printre „capitalişti".

„Nu putem aştepta veşnic să avem poziţii politice şi capitaliştii (să aibă, n.r.) poziţii economice, pentru că această poziţie devine insuportabilă, justifica Vasile Luca necesitatea legii. Trebuie şi va fi lichidată («clasa» capitaliştilor, n.r.), fiindcă acest raport este nepotrivit. Ar fi numai iluzoriu să credem că noi conducem în astfel de condiţii, dacă punem problema că trebuie să mergem pe drumul construirii socialismului", susţinea Luca.

Legiferarea şi aplicarea naţionalizării au fost „opera" exclusivă a unui grup restrâns. Proiectul a fost discutat de Biroul Politic al PMR, fiind prezentat spre ratificare Plenarei a II-a a Comitetului Central, din 9-10 iunie 1948. La nivel local, organizaţiile judeţene deja primiseră dispoziţii să întocmească liste cu întreprinderile naţionalizabile. În acest demers, un rol important l-au avut sindicatele afiliate Confederaţiei Generale a Muncii (condusă de Gheorghe Apostol). Acestea au oferit date despre activitatea fabricilor, numărul de angajaţi şi potenţialul economic.

Totodată, organizaţiile judeţene ale PMR au pregătit şi un aparat administrativ paralel pentru întreprinderile naţionalizate. La data citirii legii în Marea Adunare Naţională, fiecare fabrică avea un nou director, desemnat dintre muncitorii care gravitau pe lângă „judeţeana de partid". Naţionalizarea se făcuse înaintea legii!

"Trecerea mijloacelor de producţie în mâinile statului este o necesitate, deoarece aceste arme economice se smulg din mâinile acelora de la care am smuls armele politice.''
Gheorghe Gheorghiu-Dej lider comunist

Economie de stat

- Naţionalizarea industriei a fost pregătită în amănunt de regim, înainte ca Partidul Comunist să preia controlul total al puterii, prin îndepărtarea Regelui.

- Astfel, la 15 octombrie 1947, a avut loc recensământul întreprinderilor industriale din întreaga ţară. Au fost înregistrate 36.729 de unităţi, dintre care numai 1.186 erau de stat. În baza acestor evidenţe, specialiştii Guvernului au pregătit o operaţiune amplă de naţionalizare, incluzând în lege toate ramurile economiei, cu specificarea în anexe a întreprinderilor naţionalizabile imediat. „Pe teren", listele se aflau deja la dispoziţia organizaţiilor judeţene, care executau planul simultan cu difuzarea lui, începând cu 11 iunie 1948.

- În articolul 1 al legii se prevedea: „Se naţionalizează toate bogăţiile subsolului care nu se găseau în proprietatea statului la data intrării în vigoare a Constituţiei Republicii Populare Române, precum şi întreprinderile individuale, societăţile de orice fel şi asociaţiile industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii". Erau nominalizate ulterior tipurile de industrii naţionalizate, de la cea siderurgică la cea a lemnului şi a producerii de bomboane.

- Întreprinderile naţionalizate intrau în administrarea ministerelor de profil. Prin lege, acestea urmau să numească în cel mai scurt timp noi directori şi consilii de administraţie. În realitate, aparatul administrativ fusese deja pregătit şi numit de partid şi acţiona pe teren încă din 11 iunie 1948. Proprietarii urmau „să fie despăgubiţi" prin intermediul unei instituţii special create: „Fondul Industriei Naţionalizate", care funcţiona pe lângă Ministerul de Finanţe. Din despăgubiri se scădeau datoriile fabricilor, a căror valoare urma a fi stabilită de comisii special numite de Ministerul Justiţiei. Datoriile erau destul de mari, atât din pricina perioadei postrăzboi, cât şi a cotelor pentru plata datoriilor către URSS. Aşadar, problema despăgubirilor s-a dovedit simplă pentru stat.

- Pentru a evita complicaţiile, legea menţiona sancţiuni aspre pentru patronii care se opuneau aplicării naţionalizării (pedepse cu închisoarea între 5 şi 10 ani plus confiscarea averii).

„Călăul" de la Griviţa, colegul lui Ceauşescu

În campania electorală din martie 1948, Nicolae Ceauşescu a mers braţ la braţ în judeţul Olt cu Eduard Mirto, fost ministru al Comunicaţiilor în timpul grevei de la Griviţa. Mirto trecuse de partea comuniştilor după război, asemenea altor personalităţi care deţinuseră funcţii de răspundere în perioada interbelică şi luaseră decizii contra comuniştilor. Spre exemplu, Mihail Ralea, ministru al Muncii în timpul regimului dictatorial al lui Carol al II-lea, era acum „tovarăş de drum" al noilor guvernanţi. Ralea desfiinţase sindicatele şi organizase manifestaţia proregală de la 1 Mai 1939.

În ziarul partidului, naţionalizarea era prezentată ca o reparaţie morală pentru popor

În februarie 1933, Eduard Mirto primise mai multe petiţii de la sindicaliştii Atelierelor CFR Griviţa. Muncitorii solicitau să li se recunoască dreptul la grevă, ca reacţie la abuzurile administraţiei. Reprezentanţii Guvernului nu au recunoscut însă protestul. Însuşi ministrul Mirto considera că greviştii aveau revendicări politice, în condiţiile în care Executivul le satisfăcuse unele doleanţe de natură economică: acordarea unui salariu minim de 4.000 de lei şi reintroducerea alocaţiei de chirie. Întrucât conflictul de muncă escalada, Mirto a continuat să ţină partea „exploatatorilor".

În preajma zilei de 16 februarie, ministrul, de comun acord cu directorul CFR, Cezar Mereuţă, a dispus închiderea Atelierelor CFR Griviţa. După evenimentele tragice soldate cu morţi şi răniţi, Eduard Mirto a participat la represiunea contra capilor grevei. Atelierele au fost închise, iar muncitorii au fost primiţi înapoi la lucru numai dacă semnau o declaraţie prin care se angajau că nu aveau simpatii comuniste. Peste ani, Mirto însuşi s-a trezit cu simpatii comuniste!

Sovieticii, singurii capitalişti

Principalul scop al naţionalizării a fost lichidarea clasei „exploatatorilor", prin deposedarea capitaliştilor de bunurile industriale. Măsura fusese prevăzută încă din secolul al XIX-lea de doctrinarii comunismului. A fost aplicată cu succes în Uniunea Sovietică. Însă nu doar capitaliştii autohtoni „exploatau" poporul. Încă din 1945, sovieticii impuseseră guvernului român înfiinţarea unor întreprinderi mixte, prin care jefuiau mascat economia ţării. Acestea au luat naştere în urma unui acord semnat la Moscova, în luna mai 1945.

Sovieticii s-au declarat dispuşi să „investească" în câteva dintre întreprinderile româneşti de stat sau private 50% capital, constând în special din utilaje, să asigure, la nevoie şi personalul de specialitate (capitalul rusesc a fost extras din materialele furate de la nemţi). Partea românească trebuia să contribuie, la rându-i, cu 50% capital şi forţă de muncă. Şi beneficiile de pe urma acestei „colaborări" urmau a se împărţi tot pe jumătate. Acordurile uneau, doar pe hârtie, doi „parteneri" inegali: o Uniune Sovietică mare şi învingătoare şi o Românie învinsă şi slăbită.

Din iunie 1945 până în prima jumătate a lui 1946 s-au înfiinţat 19 sovromuri, în ramurile industriale de cea mai mare importanţă economică şi strategică pentru România. Primul a fost Sovromtransportul, cu profil de societate de navigaţie. Al doilea decret-lege semnat de Regele Mihai a vizat înfiinţarea Sovrompetrolului de la Ploieşti. Astfel, sovieticii controlau şi cea mai întinsă şi bogată zonă petroliferă.

Controlul absolut asupra sovromurilor era deţinut de sovietici, care şi-au numit oamenii în conducerea întreprinderilor mixte şi au interzis accesul românilor în contabilitatea sau pe exploatările sovromurilor. Astfel că, timp de şapte ani, industriile româneşti extractivă (petrol, gaze, cărbune), grea, chimică şi navală, de exploatare a lemnului, construcţiile, transporturile altele decât pe calea ferată şi distribuţia filmelor „au înflorit" în mâinile ruşilor. Situaţie care va determina redacţia revistei britanice „Lumea azi", aparţinând Institutului Regal pentru Afaceri Internaţionale, să afirme, în 1949, că „singurul capitalist din industria românească este Rusia comunistă".

Despre pierderile înregistrate de România vorbesc cifrele care ilustrează activitatea Sovromquarţit. În condiţiile în care URSS aspira să construiască bomba atomică, rezervele de uraniu din exploatările româneşti de la Băiţa şi Ştei (jud. Bihor) deveniseră mai valoroase decât aurul. Din chiar începutul activităţii sale (1952), Sovromquarţit adunase un număr de 15.942 de angajaţi. Până în 1960, a livrat URSS peste 17.000 de tone de minereu de uraniu.

Odată cu trecerea timpului, datorită lipsei de control asupra propriilor resurse şi a procesului de producţie, s-a pus problema găsirii unei modalităţi de control a acestor întreprinderi. Oficial, chestiunea a fost discutată abia în şedinţa Biroului Politic al PMR din 24 februarie 1953. Motivele formale invocate de români pentru cererea de desfiinţare a sovromurilor erau necesitatea subordonării acestor întreprinderi statului român şi respectarea legislaţiei româneşti, pierderile înregistrate de unele întreprinderi mixte, dificultăţi în asigurarea forţei de muncă.

Demersurile de desfiinţare a sovromurilor au fost încununate de succes. Tratativele au început la 7 martie 1953, iar protocolul de preluare a primelor opt sovromuri în patrimoniul statului român a fost semnat la 31 martie 1954. Celelalte întreprinderi mixte au revenit României în decursul următorilor doi ani.
©Atentie! Textele de pe acest blog sunt protejate de Legea Drepturilor de Autor şi pot fi reproduse numai cu acordul explicit al autorului. Încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală se pedepseşte conform Codului Penal.

Ceauşescu a împiedicat alipirea Deltei la URSS

FOTO: ARHIVELE NAŢIONALE Nicolae Ceauşescu (palarie), considerat o tânără speranţă a conducerii PCR, la un miting organizat în oraşul Constanţa

Din februarie 1946, Nicolae Ceauşescu a fost trimis la Constanţa ca adjunct al lui Gheorghe Stoica (ilegalistul Moscu Kuhn), ajuns secretarul Comitetului Regional Dobrogea. Ceauşescu şi Stoica aveau misiunea să „întărească“ partidul din zonele Constanţa şi Tulcea. Să consolideze organizaţiile şi să-i pacifice pe lipoveni, care cereau alipirea la URSS. 


După preluarea guvernării, comuniştii aveau nevoie să-şi consolideze puterea. Erau conştienţi că fără „asistenţa" Moscovei şi a Armatei Roşii n-ar fi ajuns să conducă România. Începând din martie 1945 însă, era nevoie ­să-şi întărească organizaţiile locale, pentru a putea face faţă alegerilor. În consecinţă, erau necesari oameni siguri în teritoriu. Aşa a ajuns Nicolae Ceauşescu în Dobrogea. Era trimisul Partidului în regiune, fiind considerat de tovarăşii din Comitetul Central un „element tânăr" capabil să facă faţă misiunii încredinţate. 


Soseşte la Constanţa în februarie 1945. Organizaţia locală i-a repartizat o locuinţă în centrul oraşului, pe strada Sarmizegetusa, lângă biserica germană. N-a avut timp de acomodare. Judeţul Tulcea era în fierbere din cauza agitaţiilor lipovenilor, care solicitau alipirea Deltei la URSS. 


În perioada războiului, Partidul avusese o relaţie bună cu lipovenii. Aceştia erau canalul de comunicare cu Uniunea Sovietică. Astfel, prin Deltă au ajuns la Moscova rapoartele comuniştilor români. Tot cu ajutorul lipovenilor se întorseseră din URSS, pe la Ismail, Ştefan Foriş şi Teohari Georgescu. Însă, imediat după 23 august 1944, lipovenii au contestat integritatea statului român, dorind secesiunea Deltei. Era o tactică a Moscovei de şantaj asupra românilor. La fel se întâmplase şi în Maramureş, unde avocatul Ivan Odoviciuc solicita, în numele minorităţii rutene, alipirea provinciei la Ucraina Sovietică. După 6 martie 1945, spiritele s-au calmat datorită instalării unui guvern pro-comunist, condus de dr. Petru Groza. 


Însă problemele rămâneau, deoarece minoritarii puteau crea oricând noi agitaţii. Tocmai de aceea se impunea control din partea Partidului Comunist. La scurt timp după ce a ajuns în Dobrogea, Ceauşescu s-a deplasat în judeţul Tulcea, pentru a studia problemele la faţa locului. A întocmit un raport către Comitetul Central, în care a prezentat situaţia Partidului la nivel local. Printre altele, spunea: „În Tulcea avem în total 5 plăşi. Au fost şi acolo unele reorganizări. Oraşul a fost împărţit în 4 cartiere, au comitete de cartier. Organizaţia a crescut în oraş bine, a ajuns la 1.500 oameni împărţiţi pe aceste cartiere. Plăşile nu sunt controlate. Eu am fost acolo acum 10 zile şi am mers în plăşi şi cam peste tot este situaţia că nu este comitet de plasă cum trebuie. De exemplu în Sulina - a fost şi iarna - şi la Sfântu Gheorghe de 4 luni nu s-a ţinut şedinţa de celulă. În general din decembrie nu a mai fost nimeni în regiunea aceea. Acolo este de fapt o regiune unde nu se poate merge iarna, pentru că este îngheţată Dunărea, dar nici în martie nu a fost nimeni. Cel mai bine stăm oarecum la Babadag, dar nici acolo nu e bine organizat". 


În urma vizitei în Deltă, Ceauşescu recomanda întărirea organizaţiilor de plasă şi şedinţe de partid. Pentru el, argumentul dificultăţii transportului datorită condiţiilor geografice nu exista! Numai prin organizare şi control puteau fi ţinuţi în frâu lipovenii, credea Ceauşescu. Acestea fuseseră şi metodele recomandate de Lenin. 


Între Dunăre şi Mare 


Lipovenii nu erau singura problemă a comuniştilor în Dobrogea. Organizaţia avea nevoie de un „suflu nou". În iarnă fusese slăbită de un conflict de muncă din Portul Constanţa. Secretarul judeţean al PCR nu reuşise să satisfacă nemulţumirile muncitorilor, astfel că docherii declaraseră grevă. Şefii organizaţiilor locale aveau ordine clare să evite conflictele de muncă, pentru a nu compromite imaginea Partidului. Liderii PCR susţineau pe toate canalele că reprezentau interesele reale ale muncitorilor. Deci era exclusă orice grevă care-ar fi periclitat plata daunelor de război către sovietici. 


Alături de Ceauşescu a fost trimis şi Gheorghe Stoica (Moscu Cohn), revenit din Uniunea Sovietică, după ce participase şi la războiul civil din Spania. De fapt, Stoica fusese numit secretarul Regionalei Dobrogea, Ceauşescu fiind adjunctul său. Aveau responsabilitate asupra judeţelor Constanţa şi Tulcea. Au fost ajutaţi şi de Constantin Câmpeanu, secretarul Regionalei Dunărea de Jos, cu sediul la Galaţi. 


Despre activitatea lui Nicolae Ceauşescu la Constanţa există puţine mărturii directe. Marian Ciocan, secretar al Primăriei Constanţa după 23 august 1944, a relatat după moartea lui Ceauşescu următoarele: ­„Ne-am cunoscut în primăvara lui ,46 în port. E adevărat că Ceauşescu a fost la Constanţa. Dar nu aşa cum s-a scris mai târziu, ca prim-secretar judeţean de partid. Un astfel de post nu exista în 1946, deoarece PCR a fost organizat, până în ianuarie 1947, în comitete regionale. Funcţia de secretar în Comitetul Regional Dobrogea, teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, o exercita Gheorghe Stoica, fost luptător în Spania, care a venit din Bucureşti împreună cu Ceauşescu. Ceauşescu era protejatul lui Dej, care, nu se ştie din ce motive, ţinea foarte mult la el. Impresia pe care mi-am făcut-o despre Ceauşescu avea să se dovedească exactă. Un tânăr foarte îngrijit, dar nu prea deştept. Ceauşescu se lua foarte în serios, îşi dădea aere de om important. Se amesteca în toate, chiar şi în lucruri din care nu înţelegea nimic" (Thoma Kunze, Nicolae Ceauşescu. O biografie, Vremea, 2002). 


Prima aniversare comunistă în Dobrogea 


Ajunşi la Constanţa, Gheorghe Stoica şi Nicolae Ceauşescu au găsit regionala neorganizată. Au încropit în grabă câteva manifestaţii cu ocazia zilei de 6 martie, după care au iniţiat acţiuni mai serioase de întărire a filialelor locale. În spiritul disciplinei de partid, Ceauşescu a evocat de-a fir a păr măsurile pe care le-a adoptat, într-un raport către Comitetul Central, depozitat la Arhivele Naţionale: „După 6 martie au mers săptămânal, în fiecare duminică, echipe de propagandişti la ţară, care cuprindeau în Constanţa 40-50 comune, iar în Tulcea 20-30. Cel mai reuşit a fost cu ocazia comemorării lui 1907. Am avut atunci în judeţul Constanţa ­55-60 de întruniri - în afară de întrunirile organizate cu forţele proprii locale - 55-60 de întruniri organizate de echipele noastre. După aprecierea noastră, am cuprins aproape 15.000 de oameni. De asemenea, în Tulcea echipele noastre au fost în vreo 42 de comune, unde au organizat întruniri, cu participarea a 6-7.000 de oameni. Pe urmă a continuat şi continuă trimiterea echipelor. Nu în aceeaşi proporţie, dar cuprind 40-50 de sate din Constanţa şi 20-30 din Tulcea în fiecare săptămână. Dar acestea sunt echipe mici formate din câte 3 tovarăşi; sunt numai echipe de agitatori". 


Trimiterea oamenilor Partidului în localităţile celor două judeţe se făcea cu scopul recrutării unor noi agitatori. Se apropia campania electorală, iar comuniştii aveau nevoie de oameni siguri la nivel local. După cum spune şi Ceauşescu în raportul său: „Noi ­ne-am propus ca din aceste echipe să scoatem şi electori; să-i pregătim ca să meargă în permanenţă aceiaşi oameni, ca în perioada alegerilor să recrutăm din ele electori. Ei se familiarizează şi cu problemele ţărăneşti, se obişnuiesc să şi vorbească. Pentru aceasta noi am stabilit ca să meargă în permanenţă în aceiaşi plasă".

Ceauşescu şi sexul în afara căsătoriei

Nicolae Ceauşescu şi Lenuţa Petrescu s-au afişat public încă de la 30 august 1944, când au întâmpinat trupele sovietice la intrarea în Bucureşti

După alegerea în Comitetul Central al PCR, Nicolae Ceauşescu a devenit un lider important al Partidului. Avea locuinţă în Bucureşti, cu toate că în primăvara anului 1946 fusese trimis la Constanţa. O lăsase în Capitală pe logodnica sa, Lenuţa Petrescu, care primise responsabilităţi la judeţeana ­Ilfov a PCR. Petrecea şi el două-trei zile pe săptămână în Capitală. Însă, la un moment dat, în casa cuplului Ceauşescu au fost instalate două activiste venite de la Tecuci. Era criză de locuinţe în Capitală pentru oamenii Partidului, iar uneori era nevoie de sacrificii de confort în sprijinul cauzei comuniste. Se pare că lui Ceauşescu nu i-a convenit situaţia, căutând să scape de cele două femei prin orice mijloace. A găsit de cuviinţă să le acuze de imoralitate, deşi el însuşi trăia împreună cu Lenuţa Petrescu fără a fi căsătoriţi oficial!

Tovarăşele din provincie 

Un document din dosarul de cadre al lui Nicolae Ceauşescu, datat 2 iulie 1946, descrie acest aspect spumos din biografia sa: „Subsemnatele: Eufrosina Iordache, fostă secretară a tov. Câmpeanu, secretarul Regionalei Dunărea de Jos, şi responsabilă cu munca tehnică la secţia organizatorică a Regionalei timp de un an, şi subsemnata Florea Alexandrina, fostă la Regionala Dunărea de Jos cu munca la eliberarea carnetelor de membru, am fost chemate la CC secţia organizatorică la data de 1 iulie 1946. Ţinând seamă că suntem membre de partid şi trebuie să dăm dovadă de disciplină, am venit fără a obiecta ceva în sensul că am avea familie acolo şi că aici ne-ar veni greu singure. Tov. Ceauşescu are 3 camere de locuit, afară de bucătărie, bae şi holl mic, aşa încât cred că era posibil să stăm şi noi într-o cameră (cea mică), până când vom avea casă, mai cu seamă că tovul Ceauşescu nu locuieşte acasă, el venind la Bucureşti periodic, pentru timp de 2-3 zile". Tovul Ceauşescu venind într-un timp de la Constanţa pentru 3 zile, a găsit la mine (Eufrosina Iordache) 2 delegaţii ale tov. Barcari T., membru în Comitetul Regional şi Vasiliu M, membru în comitetul judeţean Covurlui, cari fuseseră la Bucureşti cu interes de muncă acum două luni şi a căror delegaţii se găseau la mine, pentru că eu le strângeam la Regională, şi cu plecarea mea la Bucureşti am neglijat să le mai pun la dosarul respectiv, ele rămânând la mine până în ziua de azi".

În urma descoperirii „corpurilor delicte", Ceauşescu a iniţiat o anchetă, după cum reiese din documentul amintit: „Tov. Ceauşescu ne-a chemat seara la el în sufragerie şi a început să ne pună diverse întrebări, pentru a ne determina să spunem că a fost cineva la noi, în timpul cât el a lipsit împreună cu soţia sa de data aceasta! Noi neştiind nimic despre aceasta, natural că am negat de la început. El însă ţinând seama de delegaţiile acelea, ne-a spus că portarul l-a informat că la noi au fost doi oameni cu care noi am fi dormit în patul lui şi ca dovadă are şi delegaţiile lor! Cu toate protestele noastre, el a rămas cu impresia că într-adevăr aceştia au fost la noi cât ei n-au fost acasă, fără ca să se cerceteze mai bine delegaţiile şi să se uite cel puţin la data când erau eliberate şi expirate chiar aceste delegaţii. Reiese deci că tov. Ceauşescu ne-a acuzat de fapte imorale, atât pe noi, cât şi pe membrul comitetului regional tov. Barcari şi membru comitetului judeţean tov. Vasiliu, fapt care se poate cerceta oricând că nu este adevărat. În această direcţie, cerem a se da referinţe de la Regionala Dunărea de Jos unde suntem foarte bine cunoscute de mai bine de un an, pentru a vedea că nici nu poate fi vorba de nişte imorale, aşa cum a remarcat tov. Ceauşescu".

"Tov. Ceauşescu ne-a acuzat de fapte imorale, atât pe noi, cât şi pe membrul comitetului regional tov. Barcari şi membru comitetului judeţean tov. Vasiliu."
Eufrosina Iordache
Colocatara lui Ceauşescu

Ceauşescu şi legionarii „macedoneni" 

Cât timp a fost în conducerea Regionalei Dobrogea a PCR, Ceauşescu a avut de înfruntat problema comunităţii aromâne. „Macedonenii", cum erau cunoscuţi în epocă, fuseseră în perioada interbelică adepţi ai extremei drepte. După cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, în septembrie 1940, aromânii au fost strămutaţi în judeţul Tulcea mai ales. ­S-au aşezat în casele etnicilor bulgari, care au fost la rândul lor strămutaţi, la schimb, în Cadrilater. Numai că ­„macedonenii" din Tulcea, care aveau acum statut de colonişti, nu erau siguri dacă vor rămâne acolo, putând fi mutaţi în altă zonă a ţării în orice moment. În consecinţă, nu-şi îngrijeau nici gospodăriile primite şi nici nu lucrau pământul cum trebuia.

Totuşi, Ceauşescu avea speranţe că-i va putea face buni comunişti, dacă şi Partidul, de la nivel central, ­l-ar fi ajutat: „Situaţia coloniştilor ridică o problemă specială - scria acesta în raportul către CC amintit-, care rezolvată ar putea să ajute mult. Pentru că nu s-a rezolvat nimic până acum, şi cuprinde vreo 14.000 de familii, este o problemă destul de importantă acolo. Dar e în curs de rezolvare. Tov. Pătrăşcanu a căzut de acord să facă o lege, dar încă nu s-a făcut. Aceasta este important şi din punct de vedere economic, pentru că nu s-a definitivat şi ei nu îngrijesc nici pământul, nici casele. Sunt lăsate pur şi simplu să se strice, pentru că oamenii nu sunt siguri că rămân acolo. Şi din acest punct de vedere ar trebui urgentată definitivarea. Mai ales că nu muncesc cum trebuie nici pământul, nu îl îngraşă. Aceasta este o problemă care este importantă din punct de vedere politic şi economic acolo".

©Atentie! Textele de pe acest blog sunt protejate de Legea Drepturilor de Autor şi pot fi reproduse numai cu acordul explicit al autorului. Încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală se pedepseşte conform Codului Penal.

Nicolae si Elena Ceausescu impreuna cu Regina Silvia si regele Carol al-XVI-lea Gustaf, Suedia, 6 noiembrie 1980

Cu 9 ani înainte de Revoluţie, în noiembrie 1980, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu au vizitat Suedia, la invitaţia Regelui Carl Gustaf al XVI-lea.

Pe parcursul celor cinci zile, preşedintele Republicii Socialiste România a participat la dineuri oficiale şi s-a întâlnit cu demnitari. Până aici nimic neobişnuit.

Ziarele suedeze au scris însă pe larg nu atât despre performanţele economice ce sfidau imposibilul, cât despre nepoliteţea de care a dat dovadă "Geniul din Carpaţi", neorganizând, la Am­ba­sada României din Stockholm, un supeu de răspuns, după cum cerea protocolul oricărei vizite de stat. Ziarul Expressen a publicat un articol cu un titlul edificator: "Regele Suediei invită, dar Ceauşescu nu". Articolul era ilustrat cu o fotografie a preşedintelui român, acestuia atribuindu-i-se urmă­to­a­rele cu­vinte: "Mulţumesc pentru su­peu!". În replică, oficialităţile ro­mâne au argumentat că programul era foarte încărcat şi nu s-a găsit nici o seară liberă pentru supeul de răspuns.

Elena Ceausescu impreuna cu Regina Silvia
1980 foto: http://ceausescunicolae.wordpress.com/  

Turiştii suedezi care ajungeau în Republica Socialistă România erau însă întâmpinaţi cu meniuri personalizate, adecvate stilului lor alimentar. "Ghidul orientativ – prefe­rin­ţe şi obiceiuri culinare pentru grupuri de turişti", editat de Ministerul Turismului, dedică bucătăriei suedeze 10 meniuri variate, grupate în funcţie de vârsta turiştilor şi de anotimpul în care aceştia vizitează ţara noastră. Înainte de practică însă… teoria. Cel mai important lucru de ştiut: "Se va ţine cont că turiştii nordici sunt dificili din punct de vedere gastrono­mic şi în special copiii şi persoanele în vârstă".

Aşadar, "bucătăria popoa­re­lor nordice prezintă unele par­ti­cu­la­ri­tăţi legate de clima rece. Nordicii consumă orice fel de carne: vită, porc, berbec, pasăre, vânat, bine condimentate cu ceapă, usturoi, mărar, zahăr, piper, foi de dafin". Ca să facă faţă temperaturilor extrem de scăzute, suedezii, norvegienii sau finlandezii obişnuiesc să mănânce preparate consistente, foarte grase. La fel ca şi în cazul bucătăriei ardeleneşti, smântâna, untul, slănina şi untura sunt ingrediente nelipsite din bucătărie. De asemenea, multe dintre preparate au în componenţă zahăr, ceea ce le oferă un gust deosebit, o combinaţie dulce-acrişoară. Sunt mari amatori de preparate pe bază de peşte, cu atât mai mult cu cât sunt bine condimentate şi au multă smântână. Mâncarea este însoţită la masă de bere şi băuturi alcoolice tari precum votcă, coniac sau whisky
La micul dejun predomină produsele de carmangerie: muşchi afumat, pastramă sau şuncă. Ouăle se pregătesc sub formă de omletă cu slănină afumată, multă şuncă, peşte sau cârnaţi condimentaţi. Obligatoriu pe mese se vor aşeza porţii zdra­ve­ne de unt şi brioşe, gemuri şi dulceţuri. Interesant, mierea de albine nu este deloc agreată ca aliment. Oare de ce?

Supele, mâncărurile cu sos şi salatele din legume proaspete sunt preparatele ce pot fi servite la dejun. Spre deosebire de dejunul românesc (considerat cea mai importantă masă a zilei), suedezii obişnuiesc să mănânce la prânz ceva uşor şi rapid. Recomandările "Ghidului orientativ": supă de pasăre cu tăiţei sau cu zdrenţe, de legume, ciorbă de salată verde şi costiţă afumată (acrită cu zeamă de lămâie), ciorbă ardelenească de pui acrită cu roşii şi smântână, ciorbă de perişoare à la grec sau cremă de conopidă şi smântână. Urmează crap "Matelot", heringi marinaţi, budincă de peşte, heringi cu ardei gras, fileuri de heringi prăjiţi serviţi cu cartofi natur, salată de scrumbie cu maioneză, peşte cu sos olandez. Absolut toate meniurile pentru dejun au şi sortimente de peşte. Fripturile de porc se servesc cu sosuri dulci sau piure de mere, predomină fripturile de berbec sau miel, pregătite fie sub formă de ruladă sau în stil irlandez.

"Cina este mai lungă şi mai consistentă. Începe cu un antreu cald sau rece, din peşte sau carne, însoţite de legume fierte, se continuă cu un preparat din sos de carne de vită sau pasăre, cu salată şi garnituri de legume." Iată un exemplu de meniu pentru cină, indicat a fi servit în timpul verii: perişoare de peşte cu cartofi natur, spată de porc umplută şi legume cu unt şi orez, salată verde, tort de fructe proaspete, chifle, cornuri dulci, untieră – sosuri (de peşte, choron). Nordicii care doreau să guste preparate româ­­neşti erau îmbiaţi cu ghiveci de legume şi carne de miel, crap umplut cu orez, muşchi de vită şi de porc la grătar, cartofi prăjiţi, salată verde, pepene roşu sau galben, apă minerală, pâine prăjită – batoane dulci. Autorii ghidului insistă foarte mult pe condiţiile igienice care trebuie respectate atunci când se pregăteşte şi se serveşte masa oaspeţilor din nordul Europei. "În ultimul deceniu, nordicii au trecut la o alimentaţie echilibrată, alimentele fiind pregă­ti­te în stare semiconservată şi conservată complet, sterilizate, ceea ce a produs multe mutaţii în obiceiu­rile culi­na­re consacrate de veacuri." Toate ingre­dientele trebuiau să fie proas­pete, iar uleiul folosit la prăjire era mereu schimbat. Niciodată nu se va pregăti o friptură în ulei refolosit, având grijă ca aceasta să fie bine făcută. Pentru un turist nordic, o friptură în sânge era echivalentă cu o vizită la spital.

Iată şi o reţetă de "Budincă de peşte" recomandată pentru această grupă de turişti. Ai nevoie de 1,200 kg file de peşte, 0,100 kg sardine în ulei, 0,100 kg slănină albă, 0,100 kg pâine albă, 0,200 litri lapte dulce, 0,150 kg ceapă, 0,020 kg capere, 0,060 kg pătrunjel verde, 0,250 kg smântână, 0,250 kg ouă, 0,100 litri oţet, 0,030 kg sare. "Fileurile de peşte se curăţă, se sărează şi se stropesc cu oţet. Se înăbuşă la un foc mic, în sucul propriu. După răcire se toacă la maşina de tocat carne, cu sită fină, împreună cu slănina, sardelele, ceapa înăbuşită şi pâinea albă (înmuiată în lapte dulce şi stoarsă bine). Se adaugă caperele (sau castraveţii cornişon în oţet tăiaţi în cubuleţe) şi pătrunjel tăiat mărunt. Se asezonează cu sare şi oţet. Compoziţia se răstoarnă într-o formă şi se acope­ră. Smântâna se freacă cu gălbe­nu­şurile de ouă şi albuşurile bătute spumă. Lezonul se toarnă în formă şi se coace la cuptor (bain marie). Se serveşte cu cartofi natur şi salată verde." ©Atentie! Textele de pe acest blog sunt protejate de Legea Drepturilor de Autor şi pot fi reproduse numai cu acordul explicit al autorului. Încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală se pedepseşte conform Codului Penal.

Cuvântul tovarăşului Mihai Răzvan Ungureanu, Delegat al Organizaţiei judeţene Iaşi a UTC. 19 mai 1985 pagina 3 a ziarului Scânteia Tineretului

Mihai Răzvan Ungureanu

Cunoscut de tânăr în mediile intelectuale ale Iaşiului, atât ca olimpic la istorie, cât şi ca sef al organizaţiei Uniunii Tineretului Comunist (UTC) a Liceului "Negruzzi" din Iaşi, pe care l-a absolvit ca şef de promotie în 1987, Mihai Răzvan Ungureanu a parcurs pas cu pas treptele afirmării politice. Astfel, până să ajungă şef al Serviciului de Informaţii Externe (SIE) şi favorit la succesiunea prezidenţială, el a ocupat, pe rând, funcţiile de secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (MAE), adjunct al şefului Pactului de Stabilitate în Balcani (Bodo Hombach) şi ministrul al Afacerilor Externe. Premierul "cu puternice convingeri de dreapta” desemnat de anticomunistul preşedinte de dreapta Traian Băsescu să alcătuiască echipa guvernamentală de dreapta post-Boc, a fost, între 1985 şi 1989, membru supleant al Comitetului Central (CC) al UTC. Calitate în care, la cel de-al XII-lea Congres al UTC, conform paginii 3 a ziarului Scânteia Tineretului din data de 19 mai 1985, "tovarăşul Mihai Ungureanu, delegat al Organizaţiei judeţene Iaşi”, a cuvântat adânc.
Cuvântul tovarăşului Mihai Ungureanu,

Delegat al Organizaţiei judeţene Iaşi a UTC

Hotărârile de însemnătate istorică adoptate de Congresul al XIII-lea al Partidului Comunist Român, înflăcăratele îndemnuri adresate tinerei genraţii de către tovarăşul Nicolae Ceauşescu în deschiderea lucrărilor Forumului nostru, pun şi î faţa noastră, a elevilor utc-işti, sarcini deosebite. Suntem conştienţi că pentru a realiza o economie modernă, intensivă sunt necesare cadre a căror pregătire să se reflecte în capacitatea de a răspunde noilor exigenţeale muncii, ale activităţii sociale în general, care trebuie sa dovedească înaltă competenţă profesională, gândire creatoare, deschisă spre nou, spirit de iniţiativă, responsabilitate, ordine şi disciplină. De aceea programele noastre de activităţi, ancorate mai ferm în realitatea concretă a problemelor cu care se confruntă fiecare colectiv de elevi corelate mai strâns cu acţiunile desfăşurate pe linia şcolii, au fost orientate astfel încât să conducă la sporirea răspunderii eleviloe pentru învăţătură, pentru pregătirea permanentă, perseverenţă şi sistematică, printr-un efort propriu susţinut şi constant.

Pe deplin conştienţi de sarcinile ce ne revin din Hotărârile Congresului al XIII-lea al Partidului Comunist Român, din indicaţiile şi orietările secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae ceauşescu, din documentele supuse aprobării, Forumului tineretului, noi, elevii di judeţul Iaşi, ne angajăm că vom depune toate eforturile pentru a ne forma ca specialişti cu o înaltă pregătire politică şi profesională cu conştiinţă înaintată hotărâţi să muncească, cu entuziasm şi pasiune tinerească revoluţionară, cu responsabilitate pentru continuarea neabătută a drumului ascendent pe care România s-a înscris în perioada de o efervescenţă fără precedent inaugurată de Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român.

Conform agenției de presă Amosnews, în timpul evenimentelor de la Iași, din 14 decembrie 1989, Mihai Răzvan Ungureanu a monitorizat studenții care aruncau manifeste în încercarea declanșării unei revolte anticomuniste în cămine

Civic Media despre fostul ministru de externe:

“Mihai Razvan Ungureanu este cea mai proasta alegere pentru sefia SIE din intreaga istorie a serviciului secret presupus romanesc. In primul rand, la nivelul de suprafata, din considerente morale dar si politice. Unul dintre principiile pentru care se bat cu pumnul in piept partidele momentului, aceleasi care il aclama azi pe Ungureanu – PD, PNL, UDMR – este legat de sustinerea Legii lustratiei. Mihai Razvan Ungureanu este lustrabil: facea parte din pepiniera partidului comunist si, fara indoiala, chiar daca nu ar fi existat revolutia din decembrie 1989 el s-ar fi aflat tot in structurile puterii. A fost membru suplean al CC al UTC. Se lauda colegilor de clasa dupa o manifestare de la Bucuresti ca nu isi va mai spala mana sa dreapta, pe care a strans-o “Tovarasul Nicolae Ceausescu, Secretarul General al Partidului nostru”. In timpul evenimentelor de la Iasi, din 14 decembrie 1989, monitoriza studentii care aruncau manifeste in incercarea declansarii unei revolte in camine. De altfel, Ungureanu, care, dupa ce a fost instalat la MAE prin concursul lui Andrei Plesu de la Trustul media al Rompetrol se visa viitorul presedinte al Romaniei, era poreclit “mini-Ceausescu” in centrala Ministerului Afacerilor Externe. Aroganta era o alta caracteristica a personajului cu care o sa trebuiasca sa se confrunte spionii Romaniei. La prima sa intalnire cu toti ambasadorii straini din Romania a intarziat o ora, fara sa-si mai ceara scuze la aparitie. Diplomatii occidentali de la Bucuresti au sarbatorit momentul cand Ungureanu a fost silit sa demisioneze.
Sursa: AmosNews

©Atentie! Textele de pe acest blog sunt protejate de Legea Drepturilor de Autor şi pot fi reproduse numai cu acordul explicit al autorului. Încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală se pedepseşte conform Codului Penal.

Ion Cristoiu: La Târgovişte s-a dezvăluit adevăratul Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu cel adevărat, cel din primii ani de Putere, şi-a dovedit extraordinarele calităţi de bărbat politic. asasinarea lui Nicolae Ceauşescu e o crimă cu sânge rece!

Ca şi momentul 22 decembrie 1989, de la Bucureşti, momentul 25 decembrie 1989, de la Târgovişte, cunoaşte, în cei 22 de ani care s-au scurs de atunci, o Istorie a receptării şi a fixării în posteritate.

Pasionantă ca şi momentul propriu-zis, această Istorie are cel puţin două planuri:


1) Primul: stabilirea exactă, fără zorzoane stilistice, dar mai ales fără note tendenţioase, a ceea ce s-a întâmplat în prima parte a teribilei zile de Crăciun.


2) Al doilea: definirea a ceea ce a fost la Târgovişte în 25 decembrie 1989.

În primul plan, cele două decenii postdecembriste au însemnat apariţia unor documente şi mărturii în stare să contracareze formidabila manipulare prin media şi prin zvonistică a momentului 25 decembrie 1989. Pe măsura depărtării de eveniment, dar şi pe măsura înaintării în democraţia autentică, opusă „democraţiei originale“ cultivate de regimul Iliescu, opinia publică a devenit tot mai interesată de Adevărul despre evenimentele din decembrie 1989. Răspunzând acestei nevoi, numeroşi istorici şi publicişti au căutat noi documente şi mărturii, au supus verificării critice pe cele propuse şi impuse de autorii Loviturii de stat din decembrie 1989, au convocat pe cei implicaţi în momentul Târgovişte pentru a-i face să spună adevărul acolo unde au minţit în primii ani postdecembrişti sau să dezvăluie amănunte pe care le-au trecut sub tăcere.

Mai citeşte Stănculescu: Cum l-am condamnat pe Ceauşescu la moarte

S-au stabilit, astfel, în conflict cu versiunea din 1990, câteva lucruri precise: Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost retezaţi nu de militarii garnizoanei Târgovişte, revoltaţi de regimul dictatorial, ci de paraşutiştii aduşi de Victor Stănculescu în cadrul misiunii sale; Decretul de înfiinţare a Tribunalului Militar Extraordinar, iscălit de Ion Iliescu, e nul şi neavenit; arestarea Ceauşeştilor era ştiută la Bucureşti încă din seara lui 22 decembrie 1989.

Călăilor le e frică!

În al doilea plan – cel al definirii exacte a momentului –, pe parcursul a două decenii, formulei Procesul Ceauşeştilor i-au luat locul formulele: Mascarada de Proces al Ceauşeştilor, Parodia de Proces al Ceauşeştilor. Apariţia şi afirmarea noilor formule au corespuns unei mutaţii spectaculoase în receptarea momentului de către opinia publică. Dacă în primele luni după 25 decembrie 1989, ca urmare a incredibilei manipulări practicate de presa regimului FSN-ist, s-au mai găsit români dispuşi să creadă că la Târgovişte a avut loc un act justiţiar sau cel puţin măcar necesar, pe măsura trecerii timpului, numărul naivilor s-a redus până la zero. Azi, nu cred să existe cetăţean al României – cu excepţia celor implicaţi în Lovitura de stat din decembrie 1989, fireşte – care să nu urmărească şocaţi secvenţele de la Proces, ori de câte ori ele sunt difuzate pe posturile TV. Semnificativ pentru această stare de spirit rămâne următorul fapt: în timp ce vorbeam cu Victor Stănculescu, în direct, pe micul ecran se difuzau secvenţe de la Proces. Numeroşi telespectatori au sunat cerându-ne să nu mai difuzăm secvenţele respective. Erau atât de şocante în violenţa lor, încât dialogul propriu-zis nu mai putea fi receptat cum se cuvine.

Secvenţa din emisiunea din 11 octombrie 2011 în care Victor Athanasie Stănculescu se străduieşte să facă în direct un avion de hârtie, într-o repetare peste decenii a secvenţei de la Târgovişte, va rămâne – sunt singur – în antologia televiziunilor nu numai româneşti, ci şi europene. L-am întrebat pe general de ce s-a apucat să facă avionul în timpul Procesului. Mi-a răspuns – aşa cum se vede din Stenograma emisiunii – că voia să-şi risipească tensiunea. Dezvăluirile făcute de Victor Stănculescu sunt menite a răsturna tot ce s-a ştiut până acum despre atmosfera din încăperea de cazarmă.

Toţi cei prezenţi acolo sunt devastaţi de emoţie. Membrii Completului, de emoţia că nu vor reuşi să reziste presiunii exercitate de Nicolae Ceauşescu prin strădania de a le reaminti că sunt, totuşi, slujitori ai Justiţiei şi nu ai Crimei comandate. Generalul Victor Stănculescu e dominat de teama că membrii Completului ar putea claca. Ştabii de la Bucureşti, în frunte cu Ion Iliescu, dau telefoane peste telefoane la Târgovişte, neliniştiţi la gândul că Nicolae Ceauşescu ar putea să scape. Oricât de ciudat ar părea, singurul lucid de acolo, singurul care nu se pierde cu firea e Nicolae Ceauşescu. Deşi păziţi de zidurile cazărmii, de paraşutiştii înarmaţi, de Moscova, călăilor le e frică. Le e frică de Nicolae Ceauşescu! Lui Nicolae Ceauşescu, deşi aflat după avatarurile halucinante ale prăbuşirii de la Putere, nu-i e frică.

Generalul Iulian Vlad impreuna cu Traian Basescu

El are tăria de a-şi stabili o strategie (nerecunoaşterea juridică a Completului), de a o linişti pe Elena Ceauşescu, de a-i trata cu dispreţ pe cei din sală, dar mai ales, de a răspunde calm, sigur pe sine, la acuzaţiile propagandistice aduse de Judecător şi Procuror. Din acest punct de vedere, dintre toţi cei prezenţi la Târgovişte, singurul care ia în serios Justiţia română e Dictatorul Nicolae Ceauşescu. Din start, aşa cum a stabilit şi dialogul cu Victor Stănculescu, fostul Conducător pune la îndoială constituţionalitatea Procesului. Când vrea să răspundă acuzaţiilor propagandistice, Nicolae Ceauşescu ţine să precizeze că o face în afara cadrului juridic, adresându-se membrilor Completului ca unor simpli cetăţeni.

Stenograma emisiunii din 11 octombrie 2011 apare astfel drept un moment major în istoria apropierii de Adevăr în cazul 25 decembrie 1989. E întâia oară în ultimii 22 de ani când regizorul şi supervizorul momentului relatează cu lux de amănunte cele întâmplate la Târgovişte. Dezvăluirile sale sunt astfel o contribuţie decisivă la stabilirea o dată pentru totdeauna a Adevărului despre momentul judecării şi asasinării fostului conducător. Dintre aceste dezvăluiri, importante mi se par cele referitoare la prestaţia lui Nicolae Ceauşescu. Întâia oară după 25 decembrie 1989, avem dovada – excepţională, dacă ne gândim că o oferă cel care nici azi nu regretă ce a făcut la Târgovişte – că Nicolae Ceauşescu şi-a păstrat luciditatea, de la debutul Procesului şi până în clipa Execuţiei, în încăperea sordidă a cazărmii.

De la început – recunoaşte Victor Athanasie Stănculescu – Nicolae Ceauşescu şi-a propus să conteste Procesul din punct de vedere juridic şi nu politic. Avem astfel explicaţia corectă a referirilor sale la Constituţie şi a negării Completului de judecată. Dar, mai ales, avem astfel explicaţia gesturilor de a o linişti pe Elena Ceauşescu. Ele nu exprimau atât tandreţea unui soţ, cât efortul unui bărbat politic de a contracara pe Elena Ceauşescu în deraierile acesteia de la planul asumat de Nicolae Ceauşescu.

O şedinţă de demascare

Mărturiile lui Victor Stănculescu din Stenograma tipărită de noi în acest număr constituie însă o contribuţie spectaculoasă şi la definirea a ceea ce s-a întâmplat la Târgovişte. Pe parcursul întregii emisiuni, generalul n-a obosit a susţine că s-a deplasat la Târgovişte cu misiunea primită de la Ion Iliescu şi asumată de el de bună voie de a-i lichida pe Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu. Că aşa şedeau lucrurile ne-o dovedeşte şi mărturisirea despre telefoanele pe care le primea generalul de la Bucureşti, toate exprimând nerăbdarea de a vedea „problema rezolvată“. În aceste condiţii, nu mai putem considera, ca până acum, momentul Târgovişte drept un Proces, fie el şi trucat până la nivelul Mascaradei.

Elena şi Nicolae Ceauşescu în timpul procesului de la Târgovişte

La Târgovişte a avut loc – putem spune cu tărie – o tipică şedinţă de demascare în genul celor din timpul stalinismului românesc. Se ştie că astfel de şedinţe, desfăşurate nu numai la nivelul organizaţiilor de partid, dar şi la nivelul organizaţiilor de tineret, de sindicat sau pur şi simplu de întreprindere, aveau loc după o schemă prestabilită: Victima – deja condamnată – era supusă unui violent rechizitoriu public de activistul venit de la raion, supervizat de ofiţerul de Securitate din sală. De ce mai era nevoie de o asemenea şedinţă, dacă oricum victima era exclusă deja din partid, anticamera trimiterii la puşcărie sau la plutonul de execuţie? Pentru ca auditoriul – colegii victimei – să afle ce erori şi crime comisese condamnatul. Momentului Târgovişte i s-a zis Proces. În realitate, a fost o şedinţă de demascare a lui Nicolae Ceauşescu, în faţa asistenţei, mai întâi şi, prin intermediul casetei video, a întregii ţări, mai apoi.

Rechizitoriul Procurorului nu s-a ocupat de stabilirea infracţiunilor comise de cetăţeanul Nicolae Ceauşescu, ci de denunţarea regimului Ceauşescu. Judecătorul s-a lansat, la rându-i, într-un discurs propagandistic. Înregistrat pe bandă, momentul avea să fie difuzat la TVR pentru ca oamenii muncii să se convingă că regimul Ceauşescu trebuia răsturnat. Studiile dedicate lui Ceauşescu din ultimii ani de domnie au insistat pe pierderea lucidităţii de către fostul Conducător. Nu-i exclus ca Nicolae Ceauşescu să-şi fi pierdut luciditatea în condiţiile zidului de linguşiri care-l înconjura şi a valului de dezinformări care-l lua cu asalt. Când a scăpat de condiţia de Conducător, când a devenit, în fine, Nicolae Ceauşescu cel adevărat, cel din primii ani de Putere, şi-a dovedit extraordinarele calităţi de bărbat politic.

Momentul de la Târgovişte, sfârşit cu moartea fizică, a fost pentru Nicolae Ceauşescu momentul crucial de destin, cel prin care ne-a convins pe noi, spectatorii filmului cu Procesul, că a fost un mare bărbat de stat. Unul care nu face compromisuri nici măcar în faţa morţii.

Comparându-l pe Nicolae Ceauşescu de la Târgovişte cu Ion Iliescu din fruntea României – un om gata la orice compromis pentru a rămâne la Putere – avem explicaţia celor peste zece ani de orbecăire a României prin mlaştina tranziţiei sub mandatul lui Ion Iliescu.

O crimă comisă cu sânge rece

Nicolae Ceausescu, Alexandrina, Elena, Alexandra Petrescu

Asasinarea lui Muammar Gaddafi într-o pretinsă bulibăşeală a făcut pe unii comentatori români să afirme că momentul Târgovişte a fost superior celui din Libia. Nimic mai fals. Momentul Târgovişte, care putea fi rezolvat prin împuşcarea lui Ceauşescu fără şedinţa de demascare, a dat o lovitură cumplită Justiţiei române, prin constrângerea de a fi sălbatică. Din acest punct de vedere, noi, românii, am fost mult mai primitivi decât libienii. Pe Muhamar Gaddafi l-au asasinat nişte analfabeţi, membri ai lumpenului. Pe Nicolae Ceauşescu l-au asasinat nişte intelectuali, membri ai elitei româneşti: un activist PCR – Ion Iliescu, un ziarist – Silviu Brucan, un procuror – Dan Voinea, un judecător – Gică Popa şi un general al Armatei Române – Victor Athanasie Stănculescu. Asasinii liderului libian au acţionat într-un moment de pierdere a lucidităţii. Asasinii lui Nicolae Ceauşescu au acţionat pe deplin conştienţi de ceea ce făceau. De aceea, spre deosebire de asasinarea lui Muammar Gaddafi, asasinarea lui Nicolae Ceauşescu e o crimă cu sânge rece.

EvZ: Ce părere aveţi despre fenomenul revoluţionarilor?

Ion Cristoiu: A fost cea mai mare escrocherie pusă la cale de Ion Iliescu pentru a-şi conserva puterea. Îmi este tot mai clar acum, şi probabil că va veni un moment al bilanţului, că Ion Iliescu a fost o catastrofă pentru România, şi asta nu pentru că era comunist. Ci pentru că era oportunist. Ar fi făcut orice. De altfel, el a inventat chiar şi Revoluţia ca să-şi ascundă morţii! Dacă ar fi fost un comunist autentic, el ar fi demisionat în aprilie – mai ’90 când se profila deja venirea democraţiei şi la noi. Pentru a rămâne la putere el a acceptat orice compromis. Nu am fost nici comunişti, nici cu ruşii, nici cu Occidentul, totul a fost subordonat dorinţei lui Iliescu de a rămâne la putere. Iar una dintre categoriile care a fost de la început privilegiată, ca să nu-l doară capul, a fost cea a revoluţionarilor. De fiecare dată ei ieşeau în stradă, spărgeau geamuri, ocupau Piaţa Universităţii.

EvZ: “Revoluţie sau lovitură de stat?”

Ion Cristoiu: “O revoluţie presupune un grup care se organizează, care antrenează masele să iasă în stradă după un plan stabilit, are un program, pune mâna pe putere şi înlătură un regim şi îl înlocuieşte cu altul. În cazul lui Decembrie ’89 nu s-a întâmplat aşa, regimul comunist a rămas în formă neocomunistă. Ulterior a fost un fel de revoluţie spre capitalism, dar la început a fost o lovitură de stat pusă la cale de Moscova care l-a înlăturat pe Ceauşescu şi l-a pus, în locul lui pe un perestroikist, pe Ion Iliescu. Eu cred că în Decembrie ’89 a fost o lovitură de stat mascată de o aşa zisă revoltă
©Atentie! Textele de pe acest blog sunt protejate de Legea Drepturilor de Autor şi pot fi reproduse numai cu acordul explicit al autorului. Încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală se pedepseşte conform Codului Penal.

Nicu Ceauşescu a ajutat-o pe Nadia Comăneci sa-şi cumpere casa de pe cheiul Dâmboviţei. Ii placeau fetele si bautura, dar carui barbat nu-i plac? Nicu rezolva totul

Nadia Comăneci 

George Gorgoi, unul dintre primii antrenori ai Nadiei, isi aminteste episoade inedite din cariera marii gimnaste: covor rosu la antrenamentele la care asistau regele Iordaniei si Ilie Verdet, primele iesiri publice la teatru si opera sau cine “romantice” cu Nicu Ceausescu.

George Gorgoi vorbeste cu detasare despre subiecte tabu din istoria gimnasticii romanesti
Nadia Comaneci, Emilia Eberle, Anca Grigoras, Mihaela Riciu sau Liliana Balan sint doar citeva dintre gimnastele care i-au trecut “prin mina”. Multora, numele lui George Gorgoi nu le spune nimic, dar pentru apropiatii gimnasticii, el este nu doar unul dintre pionierii scolii romanesti de la Onesti, ci si un adevarat slefuitor de talente.
Intrat in conflict cu regimul comunist si trimis sa faca munca de salahor, antrenorul a emigrat in Israel, a ajuns in Canada si s-a stabilit in cele din in urma in SUA. Zilele trecute, Gorgoi a revenit la Onesti impreuna cu un grup de gimnaste dornice sa afle de unde a plecat Nadia Comaneci, sportiva careia Gorgoi sustine ca i-a pus prima carte in mina.

Dana Radu  Nicu Ceauşescu

“Am practicat gimnastica in liceu, dupa care am urmat cursurile Institutului de Educatie Fizica, pe care l-am absolvit in 1964. Ca tehnician, am luat-o de jos, am lucrat intii cu incepatorii. Am antrenat la CS 23 August din Bucuresti, apoi la Cluj, la CSM. In 1969, cind a luat fiinta centrul de gimnastica de la Onesti, am fost printre antrenorii selectionati sa lucreze acolo. Din grupa pe care am pregatit-o, am dat fete la Olimpiadele din 1972 (Munchen), 1976 (Montreal), 1980 (Moscova), la Mondialele din 1978 (Salzburg) sau la Mondialele Universitare din 1979 (Mexico) si 1983 (Edmonton)”, povesteste tehnicianul roman.
Cariera de antrenor in Romania a lui Gorgoi avea sa se incheie insa brusc la sfirsitul anului 1983. In urma unui conflict cu seful sportului de atunci, generalul Marin Dragnea, tehnicianul a fost trecut la munca de jos. “Aranjasem un cantonament de o luna pentru lotul national la Toronto. Voiam ca fetele sa se adapteze la fusul orar inaintea Mondialelor Universitare de la Edmonton, din 1983. Cu doua zile inainte de plecare, mi-a fost ridicata viza. Motivul: un conflict cu generalul Dragnea. Nu numai ca nu am plecat in Canada, dar la intoarcerea delegatiei am avut iar contre cu acesta. Vamesii de la aeroport ma cunosteau si mi-au dat voie sa intru in sala de protocol a aeroportului.

Cand m-a vazut acolo, Dragnea a luat foc: “Ce cauti aici?”
I-am replicat imediat: “Ce cauti tu aici, ca eu am venit sa-mi astept fetele”. A inceput sa urle ca ma aresteaza, ca ma da afara. L-am ignorat, dar toate aceste sicane m-au determinat sa plec din tara. Sotia mea era evreica, astfel ca am solicitat sa emigram in Israel. La patru zile dupa ce am depus actele, am fost trimis sa muncesc la IABS Bucuresti ( actualul Complex Sportiv National “Lia Manoliu”) ca muncitor necalificat. Am carat materiale cu circa timp de doi ani si jumatate, pina mi s-a aprobat plecarea, in 1986″, isi aminteste tehnicianul.
Nu a ramas pentru mult timp in Israel, ci a plecat in Canada, unde a lucrat ca antrenor de gimnastica. Mai intii la un club, dupa care la lotul national masculin. “Sub indrumarea mea, canadienii au obtinut prima medalie mondiala din istoria gimnasticii masculine, prin Kurt Thomas – bronz la bara”. Dupa trei ani petrecuti in Canada, romanul a ales sa plece in SUA. A cumparat un club in New York, Buffalo One Gymnastics, pe care, din motive personale, l-a vindut anul trecut. Din octombrie 2006, George Gorgoi s-a mutat in Minesotta, lucrind ca antrenor la Jets Gymnastic din Rochester. “In curind voi cumpara clubul pentru care lucrez. Singur sau cu partener”, spune Gorgoi, care a reusit, in doar citeva luni, sa schimbe mentalitatea fetelor pe care le pregateste. “Eu sint cowboy. Idei putine, dar fixe. Nu pot lucra intr-un club fara sa dau gimnaste la loturile nationale. Aici nu se facea gimnastica pentru nivel de performanta, ci mai mult de placere. Usor-usor, am convins parintii sa facem cu copiii doua antrenamente pe zi. Unul de la ora 7.00 la 10.00 si al doilea, de la 16.00 la 20.00. Ca in Romania. Mai mult, am reusit sa mai aduc in Statele Unite inca doi antrenori romani: Valentin Buse si Jenica Cerciu. Gimnastica americana este acolo unde este pentru ca e facuta de romani si rusi”, spune Gorgoi.
Si, pentru a fi si mai convingator in fata americanilor, a decis sa aduca 12 gimnaste de la clubul din Rochester, impreuna cu mame si bunici, in Romania. Timp de doua saptamini, micutele americance se antreneaza alaturi de lotul de junioare din Onesti. “Am avut parte de o primire mai mult decit calduroasa. Pe linga intilnirea cu primarul, gazdele noastre ne-au facut o multime de alte surprize: o excursie la pestera de la Tirgu Ocna si alta la manastirile din nordul Moldovei. Fetelor le-a placut foarte mult la Agapia, unde au putut admira maiestria pictorului Nicolae Grigorescu. Cu toate astea, punctul culminant l-a constituit vizita la castelul lui Dracula. Toti americanii sint innebuniti dupa mitul Dracula, astfel ca nu puteam sa nu le ofer aceasta placere. In Brasov am mers si am vizitat si Biserica Neagra. Una peste alta, am impletit utilul cu placutul”, a mai spus George Gorgoi.


Gimnastele din Rochester, desi departe de casa, au sarbatorit si ele ziua SUA. “Cei din Onesti le-au oferit fetelor torturi cu steagurile Statelor Unite si Romaniei, dar si mici cadouri simbolice. Sala de gimnastica era ornata si ea cu drapelele celor doua tari. Toata lumea este extrem de incintata de vizita in Romania”, a adaugat antrenorul roman. Daca acum s-au aflat in postura de gazde, componentele lotului de junioare al Romaniei vor avea ocazia sa le intoarca vizita gimnastelor americane. “In ianuarie, intregul lot al Romaniei va veni in SUA, la invitatia mea. Mai mult, imi doresc sa reusesc o infratire a orasului Onesti cu Rochester. Si in acest sens vreau sa pun in legatura primarii celor doua orase”, a afirmat Gorgoi.

Nadia Comaneci Nicolae Ceauşescu

Visul oricarui antrenor de gimnastica este sa aiba o eleva ca Nadia Comaneci. Gorgoi a avut privilegiul de a lucra chiar cu Zeita de la Montreal. El a incercat sa o indrume pe Nadia nu doar in cariera, ci si in viata. “Nadia a fost un copil cuminte. Sigur, ca toate gimnastele, mai fugea si ea din cantonament sa manince niste mici, se ducea sa se vada cu Dolanescu, mai minca o ciocolata, dar nu exagera cu nimic. Eu am fost cel care am dus-o pe Nadia la opera, la teatru. I-am dat carti sa citeasca. Prima carte pe care a citit-o Nadia a fost romanul “La Medeleni” al lui Ionel Teodoreanu”, isi aminteste George Gorgoi.


Gratie Nadiei, pe care a pregatit-o dupa ce aceasta s-a certat cu antrenorul Bela Karoly, Gorgoi a avut prilejul sa-l cunoasca pe mezinul familiei Ceausescu. “L-am cunoscut pe Nicu Ceausescu pentru ca el dorea foarte tare sa o intilneasca pe Nadia. Ea facuse furori in lumea intreaga dupa Montreal. Americanii deschideau stirile cu figura ei, toata lumea isi dorea sa o cunoasca. La fel si Nicu. Era extrem de politicos si uman, nu asa cum se zvonea. Nu era masochist, nu omora femei. Ii placeau fetele si bautura, dar carui barbat nu-i plac? Se purta foarte frumos cu Nadia. Pentru a nu se simti prost, cand o invita la restaurant, ne chema si pe Anca Grigoras, si pe mine. Nicu a ajutat-o pe Nadia sa-si cumpere casa de pe cheiul Dimbovitei. El i-a adus avocata, tot el a aranjat cu fosta proprietara, doamna Topalescu, sa plece in Suedia. Ba, imi amintesc ca au dus-o cu politia la aeroport. Totul s-a rezolvat intr-o saptamina. O aprecia foarte tare pe Nadia, pentru tot ce facuse ea pe pamintul asta”, spune George Gorgoi.

Pentru ca a avut prilejul sa-l cunoasca indeaproape pe mezinul familiei Ceausescu, antrenorul roman incearca sa demonteze zvonurile care circulau pe seama acestuia inainte de 1989. “Era un baiat de bun-simt, nu asa cum a fost el catalogat de lume dupa Revolutie. Ce a facut Nicu la Costinesti, as vrea sa vad, sint in stare politicienii de astazi? La fel cu Sibiul. Lumea nu stie, Nicu a oprit masinile cu carne pe care le aducea taica-su din strainatate si a scos-o la vinzare pe piata din Sibiu. Pe urma, taica-su schimbase traseul si aducea carnea prin Timisoara. Si cu lotul de gimnastica se purta extraordinar de frumos. Cand mergeam in cantonament la Costinesti, stateam la vilele lui Birladeanu si nu la Flaminda. Mincarea, la fel, aveam ce ne doream. Nicu rezolva totul”, isi aminteste Gorgoi.

Chiar daca spune ca nu se numara printre prietenii lui Nicu Ceausescu, antrenorul roman era preferat de mezinul dictatorului atunci cind venea vorba despre o partida de table. “Eram la Costinesti cu fetele. Intr-o zi, la prinz, ma intinsesem sa dorm putin. La masa din sufragerie, doctorita lotului lucra. La un moment dat, vine Nicu Ceausescu si o intreaba: “Unde e Gorgoi?” Ea, care nu-l cunostea, i-a replicat: Poate vreti sa spuneti domnul profesor Gorgoi. La care Nicu a inceput sa rada si a trimis-o sa ma trezeasca. “Spune-i ca il cauta Nicu Ceausescu”. La care biata doctorita a inlemnit. Nicu venise sa jucam o partida de table”, isi aminteste antrenorul.

Mare amator de sport, regele Hussein al Iordaniei a fost totodata si un mare admirator al Nadiei. Cu ocazia vizitei in Romania, acesta si-a manifestat dorinta de a o vedea la lucru pe fetita care a revolutionat gimnastica mondiala la Montreal.
“Numele Nadiei a facut o mare vilva in lume dupa Montreal. Cind a venit in vizita in Romania, asta se intimpla prin anii ’80-’81, regele Hussein al Iordaniei i-a cerut lui Ceausescu sa-l invite la un antrenament al Nadiei. Imi amintesc ca ne pregateam la sala de la 23 august. La un moment dat, au inceput sa se auda sirene ale politiei, iar in sala au intrat specialistii antitero care verificau daca sint bombe. Altii au adus citeva fotolii de la centrul de cercetare stiintifica de vizavi, a fost intins un covor rosu. Hussein a venit insotit de Ilie Verdet, care era prim-ministru in acea perioada. A fost atit de incintat de ce a vazut ca ne-a invitat in Iordania. Fetele au demonstrat pentru el si pentru sotia sa, care nascuse cu o zi inainte”, isi aminteste tehnicianul roman.


Antrenorul George Gorgoi, chiar daca se afla departe de tara, este la curent cu toate informatiile despre gimnastica romaneasca. Si nu numai. “Acasa, in Rochester, am un calculator care este fixat pe citeva posturi de televiziune romanesti. Il tin deschis tot timpul, astfel ca sint la curent cu tot ce se intimpla in tara. In plus, ori de cite ori gimnastica romaneasca este pe pamint american, ma duc si eu acolo sa-mi salut prietenii”, spune antrenorul roman, care nu este de acord cu cei care afirma ca gimnastica feminina romaneasca a murit o data cu plecarea cuplului de antrenori Bellu si Bitang: “Gimnastica romaneasca nu au facut-o nici Bela si nici Bellu. Cei doi sant doar produse ale scolii romanesti de gimnastica, aparuta sub indrumarea Mariei Simionescu si a lui Nicolae Vieru. Sigur, nimeni nu le contesta calitatile celor doi antrenori. Bellu este extraordinar, este foarte destept, are simtul de dezvoltare a calitatilor gimnastelor, dar si el este rezultatul acestei scoli. Nu se darima gimnastica romaneasca o data cu plecarea unui antrenor”.

Desi este constient ca, la Olimpiada din China, romancele vor avea o misiune dificila, Gorgoi spune ca fetele antrenate de Nicolae Forminte se vor bate pentru medalii cu americancele si chinezoaicele. “La Beijing, lupta se va da intre China, SUA si Romania. Acestea sint fortele care se vor bate pentru medalii si sigur va mai aparea cite o frantuzoiaca, italianca sau mai stiu eu ce. Va fi foarte greu atit pentru romance, cit si pentru americance, intrucit Olimpiada este la chinezi acasa. Iar in gimnastica, factorul subiectiv este primordial. Chinezii, la ei acasa, daca reusesc sa stea pe aparate, nu au nici o problema. Norocul nostru este ca au o calitate: rateaza”.


A adus a doua birna in Romania

Regele Hussein Nicolae Ceausescu

Birna – aparatul preferat al romancelor – era de negasit in cluburile din tara inainte de JO din Canada. “Inainte de Olimpiada din 1976, in Romania exista doar o birna. Si cu toate astea, la Montreal, Nadia reusea sa ia 10 la acest aparat. Mai tirziu am tinut un curs la Bruxelles si am primit o a doua birna. Numai ca, la intoarcerea acasa, m-au pus sa platesc vama pe ea. Degeaba le explicam ca nu o montez in sufragerie si ca am luat-o pentru Romania, ca vamesii nu voiau sa inteleaga. O saptamina am umblat pe la Directia Vamilor si doar gratie interventiei lui Emil Bobu am reusit sa rezolvam aceasta problema”.

©Atentie! Textele de pe acest blog sunt protejate de Legea Drepturilor de Autor şi pot fi reproduse numai cu acordul explicit al autorului. Încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală se pedepseşte conform Codului Penal.