![]() |
| Bucureşti, aprilie 1948. Nicolae Ceauşescu, membru al Biroului provizoriu al Marii Adunări Naţionale, în timpul discutării şi votării Constituţiei. (aprilie 1948) |
La 28 de ani, Nicolae Ceausescu era probabil cel mai tanar membru din Adunarea Deputatilor
La alegerile din 1946, Nicolae Ceauşescu a fost ales deputat de Olt. Ziarul local „Înainte” consemna, sub formă de reportaj, activitatea în circumscripţie a tânărului deputat care-şi vizita alegătorii cu sania trasă de cai.
Discuta cu ei, le explica, îi lămurea. La fel cum Vodă Cuza îi explicase odinioară lui Moş Ion Roată cum merg treburile în stat, la fel îl „lămurise” Ceauşescu pe un ţăran din Olt care sunt îndatoririle unui deputat al „vremurilor noi”. „La primăria comunei Prisecani o mulţime de săteni aşteptau nerăbdători să vadă şi să stea de vorbă cu alesul lor, consemna gazeta menţionată.
- Pentru ca să staţi de vorbă cu noi aţi venit?
- Da, moşule. Numai aşa se poate şti în Parlament ce nevoi aveţi pentru a fi îndreptate.
Bătrânul a înţeles în sfârşit. Un sigur lucru totuşi nu poate pricepe.
- Dacă ăsta e rostul unui deputat, de ce nu făceau la fel şi cei pe care-i alegeam pe vremuri?
Şi tov. Ceauşescu a arătat sătenilor de ce fugeau altă dată deputaţii de cei care i-au ales.
Spre seară, urmărită de privirile tuturor sătenilor, sania în care a venit tov. Ceauşescu a plecat spre Slatina.
Iar cei ce au rămas în sate au înţeles că de astă dată la Bucureşti, în clădirea Adunării Deputaţilor, oamenii pe care i-au ales discută numai nevoile lor, ale întregului popor“.
![]() |
| Nicolae Ceauşescu impreuna cu Lenuţa Petrescu la secţia de votare Slatina 19 noiembrie 1946 |
Precedentul discurs regal susţinut în aula Parlamentului a avut loc la 1 decembrie 1946, când Regele Mihai a pus capăt aşa-zisului boicot regal. Prin acest discurs de inaugurare a Adunării Deputaţilor, certificând rezultate alegerilor din 16 noiembrie 1946
Mesajul Tronului, citit de regele Mihai I cu prilejul deschiderii lucrărilor Adunării Deputaţilor la 1 decembrie 1946
Domnilor deputaţi,
Sunt fericit să mă găsesc în mijlocul reprezentanţilor ţării, întrunţi astăzi, pentru întâia oară, după o îndelungată întrerupere a vieţii parlamentare.
Primul meu gând se îndreaptă către scumpa mea armată şi către toţi acei care s-au jertfit pe câmpul de luptă, în războiul purtat împotriva Germaniei hitleriste şi aliaţilor ei, redobândind libertatea şi independenţa patriei noastre.
Deopotrivă, exprimăm simţămintele noastre de recunoştinţă către glorioasa armată sovietică şi către eroii ei, căzuţi pe pământul ţării noastre, pentru eliberarea poporuli nostru şi a Ardealului de Nord şi pentru libertatea tuturor popoarelor.
Noul parlament are menirea grea de a desăvârşi opera de lichidare a tristelor urmări ale războiului, aşezând statul nostru pe baze sănătoase şi puternice.
Am credinţa că veţi consacra acestei opere de mare răspundere toată atenţiunea şi energia Domniilor voastre.
Domnilor deputaţi,
Punându-se capăt nesfârşitului război din Răsărit, în urma alăturării României la Naţiunile Unite şi a particpării noastre la războiul dus împotriva Germaniei hitleriste, ţara noastră şi-a câştigat dreptul de a avea un loc demn în familia naţiunilor libere şi doritoare de pace.
Prin desfiinţarea dictatului de la Viena, Ardealul de Nord a fost reintegrat patriei mume.
Guvernul meu, desfinţând întreaga legislaţie rasială, a adus o serie de măsuri legislative şi adminstrative,pentru asigura egalitatea de drepturi şi putinţa liberei dezvoltări a tuturor cetăţenilor ţării, fără diferenţă de religie sau naţionalitate.
Prin reforma agrară, repunera în funcţiune a multor întreprinderi industriale, prin normalizarea şi reînzestrarea reţelei de comunicaţie, s-a adus o uşurare greutăţilor materiale, cărora populaţia a trebuit să le facă faţă, mai ales în urma anilor grei de secetă.
Domnilor deputaţi,
Dificultăţile ce vă aşteaptă, în îndeplinirea misiunilor Domniilor voastre, sunt mari. Printre ele, cele mai de seamă sunt preocupările cu caracter economic.
Guvernul meu, va aduce în deliberarea Domniilor voastre măsuri menite să asigure o serioasă sporire a producţiei industriale.
O deosebită importanţă se va da indsutriei grele şi exploatării intensive şi raţionale a bogăţiilor naturale.
Se va încuraja inţiativa particulară printr-o politică fiscală corespunzătoare şi o dreaptă politică acordării creditelor, avându-se în vedere nevoile generale ale ţării şi interesele păturilor producătoare.
Se vor intensifica schimburile comerciale cu străinătatea şi se va urmări o aşezare pe baze sănătoase a finanţelor publice. În acest scop guvernul meu va supune Domniilor voastre proiectul de lege pentru etatizarea Băncii Naţionale a României.
Guvernul meu vă va supune Domniilor voastre măsurile menite să asigure tuturor salariaţilor un standard de viaţă mai ridicat.
De asemenea, se vor lua măsuri pentru stăvilirea speculei şi întrecerii dintre preţuri şi salarii.
Veţi avea să examinaţi măsurile pentru sporirea producţiei agricole şi modernizarea agriculturii, prin înzestrarea ei cu maşini şi unelte, precum şi prin acordarea de credite avantajoase agricultorilor şi neşovăita apărare a proprietăţii.
Guvernul meu vă va supune spre examinare proiecte de legi pentru reorganizarea şi simplificarea aparatului de stat.
Respectând cu stricteţe stipulaţiunile tratatelor şi ale convenţiunilor încheiate de noi, guvernul meu va urmări înzetrarea scumpei noastre armate cu material modern şi suficient, îmbunătăţind totodată condiţiile de viaţă ale ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei.
Biserica va trebui să capete tot sprijinul, în vederea împlinirii nobilei misuni ce-i revine în viaţa statului nostru.
Guvernul meu va aduce în deliberarea Domniilor voastre o serie de legi urmărind promovarea culturii naţionale şi transformarea şcolii într-un bun accesibil întregii populaţii.
Domnilor deputaţi,
Poziţia externă a României este o poziţie de activă participare la opera de consolidare a păcii internaţionale.
Credincioasă năzuinţelor pacifice, care sunt acele ale întregului popor român, România va continua neclintită politica ei de întărire a raporturilor de prietenie cu celelalte ţări. O preocupare a noastră de căpetenie, o va forma, ca şi până acum păstrarea şi dezvoltarea relaţiilor de desăvărşită prietenie şi strânsa colaborare cu Uniunea Sovietică.
Guvernul meu va urmări dezvoltarea relaţiilor politice, economice şi culturale cu Marea Britanie, cu Statele Unite ale Americii, Franţa şi celelalte ţări iubitoare de pace. O atenţie deosebită va fi acordată relaţiilor de prietenie cu toate ţările vecine: Bulgaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria.
Prin încheiera tratatelor de pace, România va fi în situaţia de a cere intrarea în Organizaţia Naţiunilor Unite, acceptând princinpiile ei şi luând parte la colaborarea internaţională, pentru a-şi împlini misiunea ca factor de pace şi propăşire.
Domnilor deputaţi,
Încredinţat că guvernul meu va găsi în dragostea Domniilor voastre pentru ţară tot sprijinul necesar, vă urez muncă rodnică şi invoc binecuvântarea Celui Atotputernic asupra Domniilor voastre.
La 28 martie 1948, românii au fost chemaţi să-şi desemneze deputaţii în MAN. Primele legi votate au fost Constituţia şi naţionalizarea. După Congresul I al PMR, comuniştii au dizolvat Adunarea Deputaţilor. Majoritatea parlamentarilor opoziţiei erau în puşcărie sau căzuţi în dizgraţia noului regim.
![]() |
| februarie 1948 |
Ceauşescu, trimis încă o dată la olt
Ca şi la alegerile din 1946, comuniştii nu au candidat singuri, ci în alianţă cu alte „grupări democratice". De această dată, „umbrela" electorală s-a numit Frontul Democrat Popular (FDP). Listele au fost depuse la 5 martie 1948 cu mare fast. În faţa tribunalelor din reşedinţele de judeţ au fost organizate manifestaţii populare. S-au jucat hore, fanfarele au intonat Internaţionala, iar „oamenii muncii" şi-au aclamat candidaţii.
Nicolae Ceauşescu a fost trimis de Partid din nou la Slatina. Nici de această dată nu s-a aflat în fruntea listei. Era al doilea, după Eduard Mirto, fostul ministru ţărănist al Comunicaţiilor din timpul grevei de la Griviţa, din 1933. Acum se convertise la comunişti. Printre colegii de listă ai lui Ceauşescu se regăsea şi Florea Oală, care-l însoţise şi în campania electorală din 1946. Oală era membru al Frontului Plugarilor, iar biografia oficială susţinea că, deşi copil fiind atunci, se răsculase împotriva „ciocoilor" la 1907.
Spre deosebire de toamna anului 1946, Ceauşescu a avut o campanie electorală fără incidente. Cu doi ani în urmă, numele său fusese implicat într-o crimă politică, la Slatina, în ziua alegerilor. Cu 95,4% din voturi, Frontul Democrat Popular a obţinut toate cele cinci locuri repartizate judeţului Olt în MAN (la nivel naţional, FDP a obţinut 90,8% din sufragii). Aşadar, Nicolae Ceauşescu şi-a însuşit un nou mandat de deputat.
Constituţie stalinistă pentru România
Marea Adunare Naţională aleasă la 28 martie 1948 avea rolul şi de adunare constituantă. La 30 decembrie 1947, pe lângă abolirea monarhiei, s-a renunţat şi la Constituţia din 1923. Comuniştii au iniţiat imediat dezbaterile asupra noii legi fundamentale. Bineînţeles, modelul era Constituţia URSS din 1936, elaborată de A.I. Vâşinski, unul dintre artizanii sovietizării României. Proiectul a fost discutat mai întâi în cadrul Consiliului Naţional al FDP. Forma finală a fost citită oficial de Vasile Luca, în seara de 5 martie 1948.
Noua Constituţie a intrat în dezbaterea MAN imediat după şedinţa inaugurală. Între 8 şi 13 aprilie au avut loc „dezbateri" pe marginea legii fundamentale. Nu s-a schimbat nimic esenţial, iar la 13 aprilie deputaţii au dat ţării o nouă Constituţie. După numărarea voturilor (a fost unanimitate!), Marea Adunare Naţională s-a ridicat în picioare, aplaudând frenetic. Printre cei 401 FDP-işi, Nicolae Ceauşescu aproba la rându-i actul care permitea legal sovietizarea României.
Fără capitalişti!
În dimineaţa de 11 iunie 1948 (centenarul Revoluţiei de la 1848), Nicolae Ceauşescu a fost din nou convocat în sala de şedinţe de la Palatul Patriarhiei. Marea Adunare Naţională avea de adoptat o lege importantă pentru instaurarea comunismului - naţionalizarea industriei. Ca şi în cazul Constituţiei, votul a fost unanim şi urmat de ropote de aplauze.
Deputaţii nu aveau de îndeplinit decât o formalitate. Oricum, cuvântul lor era inexistent, deoarece MAN era un simplu for de ratificare a deciziilor Partidului. Naţionalizarea a fost decisă în şedinţele Biroului Politic al PMR. „Tovii" hotărâseră ca „opoziţia burghezo-moşierească" să fie definitiv combătută prin confiscarea industriei. Discuţiile din Biroul Politic au avut loc în lunile mai-iunie 1948, fără ca intenţiile „să răsufle" în afara grupului de decizie. Ca să evite panica printre „capitalişti".
„Nu putem aştepta veşnic să avem poziţii politice şi capitaliştii (să aibă, n.r.) poziţii economice, pentru că această poziţie devine insuportabilă, justifica Vasile Luca necesitatea legii. Trebuie şi va fi lichidată («clasa» capitaliştilor, n.r.), fiindcă acest raport este nepotrivit. Ar fi numai iluzoriu să credem că noi conducem în astfel de condiţii, dacă punem problema că trebuie să mergem pe drumul construirii socialismului", susţinea Luca.
Legiferarea şi aplicarea naţionalizării au fost „opera" exclusivă a unui grup restrâns. Proiectul a fost discutat de Biroul Politic al PMR, fiind prezentat spre ratificare Plenarei a II-a a Comitetului Central, din 9-10 iunie 1948. La nivel local, organizaţiile judeţene deja primiseră dispoziţii să întocmească liste cu întreprinderile naţionalizabile. În acest demers, un rol important l-au avut sindicatele afiliate Confederaţiei Generale a Muncii (condusă de Gheorghe Apostol). Acestea au oferit date despre activitatea fabricilor, numărul de angajaţi şi potenţialul economic.
Totodată, organizaţiile judeţene ale PMR au pregătit şi un aparat administrativ paralel pentru întreprinderile naţionalizate. La data citirii legii în Marea Adunare Naţională, fiecare fabrică avea un nou director, desemnat dintre muncitorii care gravitau pe lângă „judeţeana de partid". Naţionalizarea se făcuse înaintea legii!
"Trecerea mijloacelor de producţie în mâinile statului este o necesitate, deoarece aceste arme economice se smulg din mâinile acelora de la care am smuls armele politice.''
Gheorghe Gheorghiu-Dej lider comunist
Economie de stat
- Naţionalizarea industriei a fost pregătită în amănunt de regim, înainte ca Partidul Comunist să preia controlul total al puterii, prin îndepărtarea Regelui.
- Astfel, la 15 octombrie 1947, a avut loc recensământul întreprinderilor industriale din întreaga ţară. Au fost înregistrate 36.729 de unităţi, dintre care numai 1.186 erau de stat. În baza acestor evidenţe, specialiştii Guvernului au pregătit o operaţiune amplă de naţionalizare, incluzând în lege toate ramurile economiei, cu specificarea în anexe a întreprinderilor naţionalizabile imediat. „Pe teren", listele se aflau deja la dispoziţia organizaţiilor judeţene, care executau planul simultan cu difuzarea lui, începând cu 11 iunie 1948.
- În articolul 1 al legii se prevedea: „Se naţionalizează toate bogăţiile subsolului care nu se găseau în proprietatea statului la data intrării în vigoare a Constituţiei Republicii Populare Române, precum şi întreprinderile individuale, societăţile de orice fel şi asociaţiile industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii". Erau nominalizate ulterior tipurile de industrii naţionalizate, de la cea siderurgică la cea a lemnului şi a producerii de bomboane.
- Întreprinderile naţionalizate intrau în administrarea ministerelor de profil. Prin lege, acestea urmau să numească în cel mai scurt timp noi directori şi consilii de administraţie. În realitate, aparatul administrativ fusese deja pregătit şi numit de partid şi acţiona pe teren încă din 11 iunie 1948. Proprietarii urmau „să fie despăgubiţi" prin intermediul unei instituţii special create: „Fondul Industriei Naţionalizate", care funcţiona pe lângă Ministerul de Finanţe. Din despăgubiri se scădeau datoriile fabricilor, a căror valoare urma a fi stabilită de comisii special numite de Ministerul Justiţiei. Datoriile erau destul de mari, atât din pricina perioadei postrăzboi, cât şi a cotelor pentru plata datoriilor către URSS. Aşadar, problema despăgubirilor s-a dovedit simplă pentru stat.
- Pentru a evita complicaţiile, legea menţiona sancţiuni aspre pentru patronii care se opuneau aplicării naţionalizării (pedepse cu închisoarea între 5 şi 10 ani plus confiscarea averii).
„Călăul" de la Griviţa, colegul lui Ceauşescu
În campania electorală din martie 1948, Nicolae Ceauşescu a mers braţ la braţ în judeţul Olt cu Eduard Mirto, fost ministru al Comunicaţiilor în timpul grevei de la Griviţa. Mirto trecuse de partea comuniştilor după război, asemenea altor personalităţi care deţinuseră funcţii de răspundere în perioada interbelică şi luaseră decizii contra comuniştilor. Spre exemplu, Mihail Ralea, ministru al Muncii în timpul regimului dictatorial al lui Carol al II-lea, era acum „tovarăş de drum" al noilor guvernanţi. Ralea desfiinţase sindicatele şi organizase manifestaţia proregală de la 1 Mai 1939.
În ziarul partidului, naţionalizarea era prezentată ca o reparaţie morală pentru popor
În februarie 1933, Eduard Mirto primise mai multe petiţii de la sindicaliştii Atelierelor CFR Griviţa. Muncitorii solicitau să li se recunoască dreptul la grevă, ca reacţie la abuzurile administraţiei. Reprezentanţii Guvernului nu au recunoscut însă protestul. Însuşi ministrul Mirto considera că greviştii aveau revendicări politice, în condiţiile în care Executivul le satisfăcuse unele doleanţe de natură economică: acordarea unui salariu minim de 4.000 de lei şi reintroducerea alocaţiei de chirie. Întrucât conflictul de muncă escalada, Mirto a continuat să ţină partea „exploatatorilor".
În preajma zilei de 16 februarie, ministrul, de comun acord cu directorul CFR, Cezar Mereuţă, a dispus închiderea Atelierelor CFR Griviţa. După evenimentele tragice soldate cu morţi şi răniţi, Eduard Mirto a participat la represiunea contra capilor grevei. Atelierele au fost închise, iar muncitorii au fost primiţi înapoi la lucru numai dacă semnau o declaraţie prin care se angajau că nu aveau simpatii comuniste. Peste ani, Mirto însuşi s-a trezit cu simpatii comuniste!
Sovieticii, singurii capitalişti
Principalul scop al naţionalizării a fost lichidarea clasei „exploatatorilor", prin deposedarea capitaliştilor de bunurile industriale. Măsura fusese prevăzută încă din secolul al XIX-lea de doctrinarii comunismului. A fost aplicată cu succes în Uniunea Sovietică. Însă nu doar capitaliştii autohtoni „exploatau" poporul. Încă din 1945, sovieticii impuseseră guvernului român înfiinţarea unor întreprinderi mixte, prin care jefuiau mascat economia ţării. Acestea au luat naştere în urma unui acord semnat la Moscova, în luna mai 1945.
Sovieticii s-au declarat dispuşi să „investească" în câteva dintre întreprinderile româneşti de stat sau private 50% capital, constând în special din utilaje, să asigure, la nevoie şi personalul de specialitate (capitalul rusesc a fost extras din materialele furate de la nemţi). Partea românească trebuia să contribuie, la rându-i, cu 50% capital şi forţă de muncă. Şi beneficiile de pe urma acestei „colaborări" urmau a se împărţi tot pe jumătate. Acordurile uneau, doar pe hârtie, doi „parteneri" inegali: o Uniune Sovietică mare şi învingătoare şi o Românie învinsă şi slăbită.
Din iunie 1945 până în prima jumătate a lui 1946 s-au înfiinţat 19 sovromuri, în ramurile industriale de cea mai mare importanţă economică şi strategică pentru România. Primul a fost Sovromtransportul, cu profil de societate de navigaţie. Al doilea decret-lege semnat de Regele Mihai a vizat înfiinţarea Sovrompetrolului de la Ploieşti. Astfel, sovieticii controlau şi cea mai întinsă şi bogată zonă petroliferă.
Controlul absolut asupra sovromurilor era deţinut de sovietici, care şi-au numit oamenii în conducerea întreprinderilor mixte şi au interzis accesul românilor în contabilitatea sau pe exploatările sovromurilor. Astfel că, timp de şapte ani, industriile româneşti extractivă (petrol, gaze, cărbune), grea, chimică şi navală, de exploatare a lemnului, construcţiile, transporturile altele decât pe calea ferată şi distribuţia filmelor „au înflorit" în mâinile ruşilor. Situaţie care va determina redacţia revistei britanice „Lumea azi", aparţinând Institutului Regal pentru Afaceri Internaţionale, să afirme, în 1949, că „singurul capitalist din industria românească este Rusia comunistă".
Despre pierderile înregistrate de România vorbesc cifrele care ilustrează activitatea Sovromquarţit. În condiţiile în care URSS aspira să construiască bomba atomică, rezervele de uraniu din exploatările româneşti de la Băiţa şi Ştei (jud. Bihor) deveniseră mai valoroase decât aurul. Din chiar începutul activităţii sale (1952), Sovromquarţit adunase un număr de 15.942 de angajaţi. Până în 1960, a livrat URSS peste 17.000 de tone de minereu de uraniu.
Odată cu trecerea timpului, datorită lipsei de control asupra propriilor resurse şi a procesului de producţie, s-a pus problema găsirii unei modalităţi de control a acestor întreprinderi. Oficial, chestiunea a fost discutată abia în şedinţa Biroului Politic al PMR din 24 februarie 1953. Motivele formale invocate de români pentru cererea de desfiinţare a sovromurilor erau necesitatea subordonării acestor întreprinderi statului român şi respectarea legislaţiei româneşti, pierderile înregistrate de unele întreprinderi mixte, dificultăţi în asigurarea forţei de muncă.
Demersurile de desfiinţare a sovromurilor au fost încununate de succes. Tratativele au început la 7 martie 1953, iar protocolul de preluare a primelor opt sovromuri în patrimoniul statului român a fost semnat la 31 martie 1954. Celelalte întreprinderi mixte au revenit României în decursul următorilor doi ani.
Textele de pe acest blog sunt protejate de Legea Drepturilor de Autor şi pot fi reproduse numai cu acordul explicit al autorului. Încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală se pedepseşte conform Codului Penal.






































