Nicolae Ceausescu

marți, 3 noiembrie 2009

Generalul Stanculescu: a fost nevoie de atitea morti dupa fuga lui Ceausescu, pentru ca sa fie executati Ceausestii, de ce? intrebati-l pe Ion Iliescu

Grigore Cartianu redactor sef Adevarul: “Recent a aparut pe o agentie internationala , am printul la mine la redactie. Un reportaj facut de un ziarist american daca nu ma insel, si printre altele sta de vorba cu Stanculescu, si Stanculescu spune ceva acolo pe care nu l-am vazut in alta parte pina acum 20 de ani. Intrebat fiind; de ce a fost nevoie de atitea morti, si a spus, a fost nevoie de atitea morti pentru ca sa fie executati Ceausestii.

Reporter: cine este responsabil pentru acesti morti ca sa fie executati Ceausestii? Stanculescu; intrebati-l pe Ion Iliescu.

istoricul Alex Mihai Stoenescu; “De asemenea, dnul Iliescu nu ştie că sediul CC al PCR era apărat de un sistem militar numit “Dispozitiv militar de apărare al sediului central al CC al PCR”, format din blindate, trupe de linie ale Armatei, trupe de elită ale Academiei Militare, forţe ale MAI şi ale Securităţii, pe care l-a dezorganizat intenţionat gen. Vlad după ora 08.30, retrăgând toate forţele MAI şi Securităţii din dispozitiv”

2:25 Ioan Talpes: chiar in ziua in care Ceausescu a fost omorat. La Departamentul de Stat a fost promovat un document care urma sa se citeasca la Vocea Americii. Deci o declaratie prin care departamentul comunica, isi comunica interesul vizavi de soarta familiei Ceausescu, va dati seama daca in dimineata aceea sar fi rostit aceasta declaratie din partea departamentului de stat.
Care ar fi fost situatia in Romania?

Marea Britanie a dat un semnal direct securitatii romane in data de 19 decembrie 1989 “este momentul ca securitatea romana sa treaca la actiune pentru a indeparta regimul lui Nicolae Ceausescu”
Iulian Vlad l-a contactat pe Milea si i-a cerut sa aterizeze avionul fortat , avionul cu care se intorcea Nicola Ceausescu din Iran la Mihail Kogălniceanu urmand sa fie gazduiti la unitatea Vasile Lupu, Milea a raspuns, nu, nu acum, este in pregatire.

Pe 21 decembrie 1989 Ion Iliescu s-a dus intr-un loc, si solicitat celor doi ofiteri de securitate sa-l insoteasca la televiziune, vezi minutul 03:15. VIDEO

joi, 1 octombrie 2009

Interviu cu pilotul personal a lui Ceausescu Vasile Malutan, cu medicul Nicolae Deca, si cu Nicolae Petrisor - by Arnaud Hamelin in 1993

Am scris primul interviu publicat cu Vasile Malutan (inainte de 1995,) Nicolae Deca si cu Nicolae Petrisor. Document istoric ! Dupa cum stiu, nici-un ziar nu a publicat asemenea interviuri
Bibliografie:

THE LAST DAY by Arnaud HAMELIN – Sunset Presse – 1993

Stenograma audierii lui Vasile Malutan la Comisia „Decembrie 1989“- 25 mai 1995

Comisia Senatorială 1995 maiorul Florian Raţ, Căpitanul Marian Rusu, Ilie Ceauşescu.

In 1994. Stănculescu, în 1993.
Ana Bunea, administratorul domeniului administrat acum de RA-APPS, era îngrijitoare în 1989.(Cititi mai jos declartaia Anei Bunea, Florian Rat)
--------------

„M-am grăbit spre minister, să aflu ce se întâmplă cu zborul şi dacă totul este sub control. Sincer să fiu, şi mie îmi era frică, pentru că nu ştiam încotro se vor duce. Dar când am ajuns la minister, am avut o imagine care m-a frapat: Ilie Ceauşescu era în biroul ministrului Apărării!“, a declarat Generalul Victor Atanasie Stănculescu, în 1993, Comisiei „Decembrie 1989“.

Ilie Ceauşescu: „Esenţa discuţiilor cu ataşatul militar sovietic a fost ca, în situaţia aceea destul de tulbure, să nu se implice în evenimentele din România. Apoi i-am mai spus: «Dumneavoastră aveţi o mare influenţă asupra Ungariei. Faceţi tot ce este posibil ca Ungaria să nu intervină! Să nu trimită trupe aici!», iar el a zis: «Facem! Facem!»“. era putin dupa 12

La ora 11.30, 22 decembrie 1989 Vasile Maluţan primeste ordin de la generalul Opruţa - de decolare de pe baza aeriana de langa capitala (elicopter alb Dauphin nr. 202).

Maluţan; am luat-o de la nord spre centrul orasului spre piata palatului. Am aterizat pe terasa sediului Comitetului Central. Am ramas acolo jumatate de ora cu motoarele pornite, asteptand sa vedem ce se-ntampla. Nicolae si Elena Ceausescu erau speriati, aproape ca nu aveau putere sa mearga, erau carati de garda lor. Fostul premier Manea Manescu si consilierul Emil Bobu erau cu ei.
(La bord se află nouă persoane: Nicolae şi Elena Ceauşescu, Emil Bobu, Manea Mănescu, doi ofiţeri de Securitate (gărzi de corp) şi trei membri ai echipajului.)

Doi ofiteri de la Directia a V-a a Securitatii – capitanul Marian Rusu (aghiotantul Elenei), maiorul Florian Rat (aghiotantul lui Ceausescu si trei membrii ai echipajului copilotul Mihai Stefan si mecanicul Stelian Dragoi

Audierii la Comisia „Decembrie 1989“- 25 mai 1995 -În locul maiorului Florian Raţ trebuia să fie un alt ofiţer din Direcţia a V-a, Vasile Tălpeanu, care era de serviciu în ziua aceea ca aghiotant al lui Ceauşescu. Tălpeanu a dispărut, „s-a ascuns“ – a mai declarat Maluţan – „pentru că n-a vrut să mai apară lângă Ceauşescu“. În schimb, Florian Raţ, care nu era de serviciu în garda preşedintelui, s-a agăţat de elicopter. În 1990, la propriu-i proces, a fost întrebat: „De ce te-ai urcat, totuşi?“ „Mi-a fost frică să rămân acolo! Am văzut ce vine în urma noastră…“ În urma lor veneau zeci, sute de revoluţionari furioşi.„După ce am luat înălţimea de siguranţă, am intrat în viraj către nord şi mi-am dat căştile jos de pe urechi, ca să pot să comunic cu Ceauşescu, căci el nu avea căşti. Când voia să-mi spună ceva, mă bătea pe umăr, iar eu întorceam capul. L-am întrebat: «În ce direcţie…?» Zice: «Ai luat legătura cu judeţele astea apropiate, cu Argeşul, cu Doljul…?» Zic: «N-am luat legătura cu nimeni». Nu mai răspundea nimeni la radio prin reţeaua lor. Ceauşescu s-a sfătuit puţin cu Madam şi mi-a indicat să merg către Snagov. Atunci, eu am comunicat la bază că mergem către «Balta Mică» – aşa era ştiut Snagovul: «Balta Mică»“.Când a trecut pe deasupra Aeroportului Otopeni, Maluţan a fost întrebat de un coleg de la bază: „De ce nu aterizezi aici?“. „Deocamdată respect un ordin“, a răspuns pilotul. Malutan, in 25 mai 1995 declarase: „Mă gândeam la el, că era încă preşedinte şi…“ La ora 12.21, elicopterul a aterizat în curtea Palatului Snagov.

25 mai 1995- Vasile Maluţan„De obicei, aterizam în faţa Palatului. Când am ajuns deasupra Pieţei, venind dinspre Athenee Palace, am raportat prin radio că nu se poate ateriza din cauza mulţimii. Am fost întrebat: «Pe clădire poţi să aterizezi?». «Da, bineînţeles că pot», i-am răspuns. Şi am aterizat pe terasă. Terasa era pregătită, pentru că am văzut antene de televizor care erau culcate jos, aveau un sistem de rabatare, aşa… Am aşteptat douăzeci şi ceva de minute. Pe timpul staţionării n-am redus motoarele, le-am lăsat la relanti. Oricând puteam să… Când soţii Ceauşescu au apărut la elicopter, cei din gardă îi aduceau mai mult pe sus. Erau atât de speriaţi! Aveau nişte feţe transfigurate. S-au urcat buluc în elicopter, iar mecanicul de zbor de-abia a avut loc să închidă uşa. Eram prea mulţi. Mecanicul s-a aşezat între scaunul lui Ceauşescu şi uşă, aşa, puţin înghesuit, ca şi cum ar fi stat în braţe. Şi am decolat“,

L-am intrebat pe Ceausescu unde mergem, dupa o scurta sfatuire, el si Elena mi-ai spus s-o iau catre Snagov (decolarea 12.08.) Peste 10 minute am aterizat (12.21)

M-au chemat la telefon, la palat, comandantul aviatiei si al unitatii.

Timp de o ora, am cerut protectie aeriana, am fost refuzat.

Ceausescu incerca in zadar sa telefoneze oficealilor locali. O ora mai tarziu, eram cu sotii Ceausescu, Emil Bobu si Manescu, fostul premier, care l-a sarutat pe mainile lui Ceausescu.

la ora 12:47 Sotii Ceausescu si garzile au decolat catre Boteni.

Ceausescu a aflat ca televiziunea cazuse in mainile revolutionarilor. S-a hotarat sa o ia spre Pitesti unde spera sa preia controlul.

Mi-a venit o idee salvatoare pentru noi, pentru echipaj.
Le-am spus c-am fost detectati de radar si ca putem fi loviti.
Atunci Ceausescu mi-a spus sa aterizez imediat. Am spus; “in unitatea militara?” Ceausescu a zis; “Nu, langa sosea.”

Ceausescu m-a intrebat pentru a treia oara daca sunt fidel cauzei. Am raspuns; “care cauza? A cui cauza?”

Din elicopter coboara sotii Ceausescu si un ofiter al Securitatii (13.30).
_______________
La ora 13.30. Vestea fugii lui Ceausescu ajunge la televiziunea nationala.

La aceeasi ora, la 70 km departare medicul Nicolae Deca e luat ostatic.

Nicolae Deca - am vazut un barbat cu o statie radio in mana langa aeroportul Boteni. A facut semn sa trag pe dreapta. Mi-a aratat doi oameni pe margina soselei, erau sotii Ceausescu.

“Trebuia sa-i ducem la Militia Gaesti”

Aici au facut autostop sotii Ceausescu

Nicolae deca- M-am gandit ca erau arestati.

Au traversat, s-au oprit langa masina mea.
Elena cu mana in buzunar. Ceausescu a venit in dreapta.

La un moment dat Ceausescu s-a intors la mine. “Ai auzit ce s-a-ntamplat?” M-am gandisem daca sa spun “da” sau “nu”. Am spus “nu” Ceausescu a zis; "A fost lovitura de stat, organizez rezistenta la Targoviste."

El avea o speranta , spera in ceva. Nu parea un condamnat la moarte.
Elena n-a scos o vorba tot drumul. Era ganditoare.

Ajungand in comuna Vacaresti, am vazut un cetatean care-si spala masina. Am profitat de asta.
Am spus ca am o problema cu stergatorul si am oprit.

La ora 14.00. Televiziunea Romana isi intrerupe programul si anunta despre transmis telefonic ca un elicopter alb din care a coborat Ceausescu cu sotia, unul din cei membrii a garzii care l-au insotit a intrat intr-o masina Dacie rosie cu numarul 4B2646.

Sotii Ceausescu au luat un alt ostatic Nicolae Nicolae Petrişor (14.15).

Nicolae Petrişor - Ceausescu s-a urcat in fata, langa mine, Elena s-a urcat in spate. Iar securistul a urcat in spatele lui Ceausescu.

In acele momente Ceausescu era disperat. Se uita in orice pozitie, se uita la oricine cu frica.

Mi-a zis; “N-ai unde sa ne ascunzi?” am raspuns; “Unde sa va ascund?”

Elena spunea; “Ai grija cum mergi, fii atent.”

Dacia neagra numarul 4DB3005, a evitat soseaua principala spre Targoviste . Nicolae Ceausescu inca spera sa-si mobilizeze trupele.

Ajung la fabrica de otel uitandu-se la aceste cladiri, mi-a spus; “Am copilarit aici. Uite ce-am facut pentru ei.” “Si acum lumea nu ma mai vrea.”

Am vazut ca-i curgea lacrimile pe obraj.

Ora 14.30 Televiziunea Romana isi intrerupe din nou programul.

“Am primit o informatie ca masina in care se afla tiranul fostul dictator este o Dacie neagra trebuie urmarita, nu trebuie lasat sa parasesasca tara.

Targoviste - Sotii Ceausescu cauta in zadar adapost intr-una din resedintele lor.

Ceausescu imi tinea tot timpul mana pe genunchi. Tremuram de frica.

Elena a zis; “Ce-or avea astia cu noi?” “Da drumul la aparat sa vedem ce e.”

Am dat drumul la aparat se scanda; “Jos Ceausescu! Jos tiranul!”

Auzind, Ceausescu a avut un soc. A picat pe bord. Si atunci am crezut c-a murit. Deoarece mana i se slabise si celalalt brat ii atarna.

Apoi a intors capul spre sotia lui;

“E LOVITURA DE STAT, S-AU VANDUT PENTRU UN PUMN DE DOLARI.”

Petrisor decide sa mearga spre o cooperativa din zona.(Protectia Plantelor)

Ora 15.00. Masina opreste in fata cladirii. securistul Florian Raţ a disparut!

Televiziunea transmite in direct evenimentele.

Un oficial al cooperativei suna la Militie.

Ajunge Maior Ion Enache a preluat, împreună cu sergentul major Constantin Paisie,(soferul era Plutonier Andrei Osman) cuplul Ceauşescu de la Centrul pentru Protecţia Plantelor la ora 15,30, şi l-a protejat, în pădurea Răţoaia, până la lăsarea întunericului, când a fost adus în sediul Miliţiei Judeţene la ora 17:50.

La ora 18:10 sunt preluati de Colonelul Ion Mareş, col. Dinu, colonel Ion Ţecu, insotiti de Constantin Paisie, sunt luati cu o masina ARO la Unutatea Militara U.M. 0147.

La ora 18:30 generalul Andrei Kemenici i-a arestat.
La ora 19.30. Televiziunea Romana anunta vestea ca sotii Ceausescu sunt arestati
Procesul de pe data 25 decembrie 1989, a durat 90 de minute incepand de la ora 13:20 si pina la ora 14:39. La ora 14:40 Colonelul Gica Popa (judecatorul) citeste sentinta de condamnare.

La ora 14:50 sotii Ceausescu sunt executati legati la maini si pusi pe zidul WC-ului din curtea unitatatii militare de la Targoviste UM.01417, Au tras in ei de la sold la un metru distanta, maiorul Dorin Carlan, capitanul Ionel Boeru si maiorul Octavian Gheorghiu

Concluzii : in 22decembrie 1989 a fost o lovitura de stat militara.

Citat: istoricul Alex Mihai Stoenescu; "De asemenea, dnul Iliescu nu ştie că sediul CC al PCR era apărat de un sistem militar numit “Dispozitiv militar de apărare al sediului central al CC al PCR”, format din blindate, trupe de linie ale Armatei, trupe de elită ale Academiei Militare, forţe ale MAI şi ale Securităţii, pe care l-a dezorganizat intenţionat gen. Vlad după ora 08.30, retrăgând toate forţele MAI şi Securităţii din dispozitiv"

„Cred că am discutat peste 40 de minute. Mă mai cheamă o dată la telefon. Şi atunci am vorbit cu Nicolae Ceauşescu de la Snagov. La telefon mi-a spus: «Vezi, luaţi măsuri să rezolvăm situaţia! Cum este? Armata ce face?». Eu zic: «Am dat ordin să se intre în cazărmi». El îmi răspunde: «Păi, de ce? Tu ce faci acolo?». Iar eu îi spun: «Sunt cu ataşatul militar sovietic». Apoi mă ia: «Păi, cum? Cine te-a pus să-l chemi?». Eu zic: «Păi, l-am chemat să-i spun să nu se amestece». A închis telefonul şi asta a fost ultima discuţie pe care am avut-o. Nicolae Ceauşescu a fost nemulţumit de mine, mai ales că l-am chemat pe ataşatul militar sovietic. Cred că se apropia de ora 13.00“, a mai declarat Ilie Ceauşescu.

„Am dat telefon ca unităţile să intre în cazărmi. Regimentul 10 să nu mai intre în Bucureşti. A fost un ordin telefonic. Esenţa era ca toate unităţile să intre în cazărmi. Şi am mai spus să nu se asculte decât ordinele comandantului suprem. A durat mult până am terminat de redactat ordinul. Ne-a apucat ora 14.00“, declara Ilie Ceauşescu, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989“.
„Ilie Ceauşescu îi anunţase pe sovietici atunci, pe 22 decembrie, că se formează un nou guvern. Atunci, Ilie Ceauşescu a făcut o listă, scrisă frumos. În capul listei era Ion Iliescu, ca prim-ministru. De altfel, Ilie Ceauşescu îl avertizase pe fratele său încă de dimineaţă de gravitatea situaţiei. A fost la 6.30 la Nicolae Ceauşescu şi i-a spus: «Nu te împotrivi ruşilor, că e clar că ruşii vor să te schimbe! Pune-l pe Iliescu!». La fel îi spusese şi fratele de la Viena, Marin Ceauşescu, care în vara anului 1989 a venit special în ţară, s-a dus la Ceauşescu şi i-a spus clar: «Pune-l pe Iliescu şi nu te mai împotrivi ruşilor!»“ declara Stoenescu.

Ana Bunea, administratorul domeniului administrat acum de RA-APPS, era îngrijitoare în 1989. Ea îşi aminteşte: „Au fost întâmpinaţi de femeia care se ocupa atunci de casă, doamna Ema, acum pensionară. Nu au intrat prin faţă, ci pe o uşă laterală, printr-un spaţiu de servicii. Au mers prin bucătărie, pe un hol, până când au ieşit în sala mare, din faţă. De aici au dat câteva telefoane şi au plecat la elicopter. Noi, personalul, nu ştiam ce treabă avea sau unde se ducea, pentru că atunci când apăreau ei, nimeni nu avea voie să umble prin curte. Ne retrăgeam, să nu deranjăm“.

Maiorul Florian Raţ a rămas lângă clădire, la intrarea dinspre bucătărie. „Era şi Maluţan, care mi-a cerut o ţigară. El nu fuma, dar era într-o tensiune foarte mare. Am văzut că ei au intrat în salon şi că dădeau telefoane. Am înţeles de la Rusu Marian că au dat telefoane în judeţele Olt, Constanţa, la Târgovişte. Rusu Marian a mai intrat şi în interior şi a mai ieşit şi pe afară“, a declarat maiorul Raţ, în 1995, audiat de Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989.

Tot în 1995, căpitanul Rusu a povestit mai în detaliu: „În hol, Nicolae şi Elena Ceauşescu şi-au dat paltoanele jos. Eu l-am ajutat pe el, iar Emil Bobu pe ea. Paltoanele nu au fost puse în cuier, ci pe un fotoliu care era în hol. Apoi, Nicolae Ceauşescu a intrat în birou. După el, a intrat şi Elena Ceauşescu, dar ea n-a stat tot timpul acolo. Nu au închis uşile, au spus că nu merg telefoanele. Eu le-am băgat în priză, pentru că erau scoase din priză, am intrat în birou şi am văzut că telefonul operativ funcţiona. Am sunat la dispecerat, pentru că trebuia deschis telefonul scurt. Nu era suficient să-l bagi în priză ca să meargă. Am sunat la dispecerat şi am spus că sunt la «Baltă». Se spunea «Balta mare» când eram la Palat, iar dincolo, la sat, era «Balta mică». Aici eram la «Balta mare» şi le-am spus celor de la dispecerat că suntem la Snagov şi că se solicită deschiderea telefoanelor scurte.

căpitanul Marian Rusu a spus: „Parţial. Nu convorbiri întregi, ci prima întrebare – «Care este situaţia la voi?». Din discuţiile purtate ulterior cu Bobu şi cu Elena Ceauşescu ar fi rezultat că e linişte în ţară, cel puţin aşa i se spunea. Singurul care i-a spus adevărul a fost Traian Ştefănescu de la Craiova, care a spus că oamenii s-au adunat şi i-au cerut să iasă să vorbească cu ei. Lui Traian Ştefănescu i s-a cerut să iasă afară să vorbească cu ei, să nu stea în birouri“.
Căpitanul Marian Rusu a reconstituit, din memorie, ce a urmat după discuţiile cu prim-secretarii din judeţe. Ceauşescu a chemat în ajutor câteva elicoptere cu militari, armament şi muniţie pentru a proteja aparatul prezidenţial. Elicopterele se aflau în apropiere, la Otopeni, la câteva minute de zbor.

„În cabinet a fost chemat şi comandantul elicopterului, Vasile Maluţan, căruia Nicolae Ceauşescu i-a cerut să ia legătura cu comandamentul, cu generalul Rus. S-au dat trei-patru telefoane la flotila specială. La un moment dat au fost cerute două elicoptere cu militari înarmaţi pentru însoţire. Am bănuit că de la flotilă s-a întrebat în ce direcţie mergem. Maluţan l-a întrebat pe Ceauşescu în ce direcţie vrea să plece elicopterele, iar Ceauşescu a spus «să vină după noi». Maluţan a spus că vor comunica când se vor ridica şi vor primi indicaţii în continuare“, a povestit căpitanul Marian Rusu.

Pe când Nicolae Ceauşescu nu fugise încă din sediul CC al PCR, fratele său făcea deja un serviciu celor care preluau puterea. Fără să ştie că generalul Stănculescu începuse să dea ordine contrare celor primite, iniţial, de la Nicolae Ceauşescu, Ilie Ceauşescu dădea şi el un ordin similar. Ordinul 38, dat la ora 11.30, de la sediul MApN.

Maiorul Florian Raţ: „Femeia care avea grijă de vilă, acolo, a întrebat: «Unde merge Tovarăşul?». Eu i-am spus că nu ştiu, iar ea a zis să ne pună ceva pe drum. I-am spus să pună pâine, mere, apă, că nu ştiu unde mergem. A făcut un pachet aşa, învelit în hârtie albă, pe care l-a adus la elicopter“.

Şi mapa-plic a Elenei Ceauşescu, luată din sediul CC, a fost adusă din nou în elicopter. De ea avea grijă căpitanul Marian Rusu, garda de corp a „Tovarăşei“. „Era la Marian Rusu, la el am văzut-o când ne-am urcat în elicopter“, a povestit maiorul Florian Raţ, garda de corp a lui Nicolae Ceauşescu.

Căpitanul Rusu a recunoscut: „Bobu a venit cu geanta neagră la elicopter. Ceauşescu ne-a spus: «Voi doi mergeţi mai departe cu noi!», adică eu şi Raţ, şi «ei rămân aici», adică Emil Bobu şi Manea Mănescu. Bobu mi-a dat mie acea geantă şi mi-a spus să am grijă de ea ca de ochii din cap, că este a «Tovarăşei». Şi am luat cu mine în elicopter acea geantă neagră, care de fapt era o mapă-plic“.

Florian Raţ : „Soţii Ceauşescu au ieşit din clădire şi au mers spre elicopter. Pe aleea care ducea spre elicopter, Ceauşescu le-a spus lui Bobu şi lui Mănescu să rămână acolo. Am văzut că Manea Mănescu a dat mâna cu ei, iar lui Nicolae Ceauşescu i-a sărutat mâna. Ceauşescu le-a mai spus că mergem noi cu ei, arătând spre mine şi spre Rusu Marian“

duminică, 14 iunie 2009

Juan Domingo Peron, preşedintele Argentinei, i-a acordat lui Nicolae Ceausescu Colanul Ordinului "Eliberatorul San Martin"

La 5 martie 1974, Juan Domingo Peron, preşedintele Argentinei, i-a acordat lui Nicolae Ceauşescu, la Olivos, reşedinţa sa din Buenos Aires, distincţia Colanul Ordinului "Eliberatorul San Martín".

Cea mai prestigioasă decoraţie din ţara tangoului cinstea memoria generalului José de San Martín (1778-1850), care cucerise independenţa mai multor state sud-americane faţă de Spania.

Ordinul a fost înfiinţat prin Decretul nr. 5.000, din 17 august 1943. Încă de atunci, avea şase grade, cel mai înalt fiind colanul, colier cu decoraţii purtat la gât ca distincţie, acordat exclusiv suveranilor şi şefilor de state străine. Ordinul "Eliberatorul San Martín" era şi o breaslă onorifică, ce era condusă de un Consiliu prezidat de un Mare Maestru, prin tradiţie însuşi Preşedintele Naţiunii, asistat de un Mare Cancelar (care îndeplinea funcţia de ministru al Afacerilor Externe, Comerţului Exterior şi al Cultelor). Consiliul avea în componenţa sa şi pe membrii guvernului.

Colanul era o piesă de orfevrărie de mare acurateţe, concepută şi realizată în 1943 de inginerul şi sculptorul Angel Eusebio Ibarra García. Era format din 10 inele reprezentând coroane de lauri, unite prin 4 medalioane în formă de soare, care reproduceau prima monedă argentiniană, emisă în 1813. În spate, şiragul se prindea prin două frunze, care puteau fi întâlnite şi la broderia fracului militar, amintind astfel că "Eliberatorul" era şi Protector al statului Peru, şi două verigi mici semnificând infinitul.

La gât, colierul se închidea cu broşa "Emblema Patriotismului", acordată de generalul José de San Martín doamnei María Josefa Arenales (1822). Broşa era realizată sub forma unui condor andin, reprezentat cu aripile desfăcute, ţinând în gheare coroana de lauri ce susţinea replica în miniatură a sabiei de paradă, simbol al acţiunii. Piesa centrală era un medalion cu 32 de raze, având în mijloc bustul Eliberatorului, înconjurat de briliante. Pe această insignă era scris în partea superioară "Libertador", iar în cea inferioară "San Martín". Panglica ordinului era de culoare albastru deschis, cu margini albe.

Nicolae Ceauşescu a fost printre ultimii politicieni decoraţi de Juan Peron. La trei luni după întâlnirea de la Olivas, preşedintele argentinian a murit în urma unui infarct.

Reproducerea neautorizata a textelor sau imaginilor de pe acest site este interzisa.

luni, 30 martie 2009

Nicolae Ceauşescu, de 15 ani preşedinte cu sceptru regal

Nicolae si Elena Ceausescu in vizita la Baia Mare

La 28 martie, presa anunţa cu litere de-o şchioapă altă aniversare din calendarul laic al regimului: 15 de ani de la înfiinţarea funcţiei de preşedinte al Republicii şi, implicit, tot atâţia de când Ceauşescu o deţinea.

Laudele şi omagiile n-au ieşit din nota obişnuită. El e-n tot şi-n toate, "la cârma ţării" parcă dintotdeauna, voia să sugereze avalanşa de articole.

În România, instituţia prezidenţială n-avea nici un fel de tradiţie, funcţia ca atare fiind creată abia în 1974, în timpul şi pentru Nicolae Ceauşescu. După abolirea monarhiei la 1 decembrie 1947, când s-a proclamat republica, şeful statului s-a chemat iniţial "preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale". Iar din 1961, când Prezidiul MAN s-a transformat în Consiliu de Stat, şi până în 1974, titulatura oficială a şefului statului era "preşedinte al Consiliului de Stat". În 1974, pentru prima dată în istoria României, apărea funcţia de preşedinte al Republicii.

În primii ani ai regimului comunist era simbolică, deţinătorul ei neavând în realitate nici o putere. "Strămoşii" lui Ceauşescu în funcţia de şef al statului român au fost Mihail Sadoveanu, Constantin I. Parhon, Petru Groza, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica. Desigur, despre aceştia presa lui '89 nu mai aminteşte nimic... Ceauşescu se trăgea direct din căpeteniile dacice şi din voievozi.

De-a lungul vieţii, acumulase o sumedenie de calităţi şi titluri oficiale, de-aproape li se pierduse şirul: secretar general al CC al PCR, preşedinte al RSR, al Consiliului de Stat, al Consiliului Apărării, al Biroului Permanent al Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale, al Consiliului Naţional al Oamenilor Muncii, al Consiliului Naţional al Frontului Democraţie şi Unităţii Socialiste, comandant suprem al Forţelor Armate ale RSR. Ţara era cabinetul său de lucru, după cum se grăbise să versifice un poet.

Povestea funcţiei prezidenţiale în România, celebrată la 28 martie, începuse aşadar cu 15 ani în urmă. În prima parte a lui 1974 avuseseră loc alegeri pentru Marea Adunare Naţională. Cu trei zile înainte de sfârşitul lui mărţişor, aleşii în forul legislativ se reuneau în prima şedinţă, de constituire. Deputaţi mai vechi, ce prinseseră şi alte mandate, dar şi nou-intraţi. Şedinţa MAN de la 28 martie avea să le aducă tuturor mai multe premiere...

Momentul este descris în memoriile sale de Silviu Curticeanu: "Atmosfera încărcată de emoţie, liniştea apăsătoare, suspansul determinat de întredeschiderea uşii laterale, erau brusc întrerupte de intrarea în sală a lui Nicolae Ceauşescu, ce declanşa un zgomot infernal determinat de ropote de aplauze, ovaţii şi lozinci de tot felul, potrivite pentru o manifestaţie într-o piaţă publică, dar vădit contrastante cu solemnitatea unei sesiuni parlamentare. La masa prezidiului, cel mai bătrân dintre bătrâni face oficiul de gazdă şi, după ce validează pe toată lumea, lasă loc Biroului nou ales să asigure desemnarea Preşedintelui României".

Pentru că instituţia ca atare nu apărea în Constituţie, în aceeaşi zi, în prima şedinţă a MAN după alegeri, prin legea cu numărul 1, a fost modificată şi legea fundamentală. Conform acesteia, preşedintele RSR era şeful statului şi reprezenta puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale; prezida Consiliul de Stat şi şedinţele Consilului de Miniştri, ori de câte ori era necesar; stabilea "măsurile de importanţă deosebită, ce privesc interesele supreme ale ţării", numea şi revoca, la propunerea primului-ministru, pe viceprim-miniştri, miniştri şi preşedinţii altor organe ale administraţiei de stat şi pe membrii Tribunalului Suprem; acorda gradele de general, amiral şi mareşal; conferea decoraţii şi titluri de onoare; acorda graţierea; acorda cetăţenia, aproba renunţarea la cetăţenie şi retragerea cetăţeniei române; acorda dreptul de azil; stabilea rangurile misiunilor diplomatice, acredita şi rechema diplomaţii României; primea scrisorile de acreditare şi de rechemare ale ambasadorilor în România; încheia tratate internaţionale în numele României; proclama starea de necesitate.

"O dată cu funcţia, Ceauşescu a primit şi însemnele noii sale puteri": eşarfa tricoloră şi... un sceptru. Al doilea obiect - cel puţin bizar într-un regim republican, trimitea cu gândul la regi şi monarhie. "Momentul se voia festiv şi solemn, scrie în continuare Silviu Curticeanu, dar pentru mine era mai mult hazliu din pricina buclucaşului sceptru, ce-mi lăsa mereu impresia că asist la scena încoronării unui monarh în travesti dintr-un film de epocă prost regizat.

Nu ştiu dacă ideea sceptrului îi aparţinea lui Ceauşescu sau i-a fost sugerată de cineva; ştiam doar că sceptru, indiferent de etimologia lui latină sau greacă, înseamnă un baston încrustat cu metale şi pietre preţioase, ce reprezintă un însemn al puterii monarhului, iar în varianta sceptre de fer desemnează guvernările despotice; am avut de multe ori toiagul în mână, dar nefiind acolo la data confecţionării lui, nu ştiu din ce metal era făcut şi cât de preţioase erau pietrele ce-l încrustau; am aflat pe propria-mi piele că din orice metal a fost croit, în mâna lui Ceauşescu el a devenit grotesc şi tragic, un însemn al unei puteri dictatoriale absolute."

Ceauşescu mai stabilea astfel un record: era primul preşedinte cu sceptru regal! Cu ocazia alegerii, Salvador Dali i-a trimis o telegramă cu următorul conţinut, publicată de Scînteia la 4 aprilie 1974: "Apreciez profund actul dumneavoastră istoric de instituire a sceptrului prezidenţial. Ulterior s-a spus că excentricul pictor ar fi sesizat astfel ridicolul situaţiei, şi că telegrama ar conţine în puţinele-i cuvinte o ironie la adresa lui Ceauşescu.

Reproducerea neautorizata a textelor sau imaginilor de pe acest site este interzisa.

vineri, 27 martie 2009

Andrei Kemenici: "nu mai ştiu exact cum m-am adresat atunci - vor fi soluţionate de generalul Stănculescu". Atunci, Ceauşescu şi-a pus mâna pe mâna m

Generalul în rezervă Andrei Kemenici, fost comandant al U.M. 01417 Târgovişte, povesteşte despre evenimentele petrecute cu soţii Ceauşescu între 22 şi 25 decembrie 1989, atunci când "răspundea cu capul de ei".

Jurnalul Naţional: Pentru a promova în astfel de funcţii era nevoie şi de o atitudine vădită pro-partinică. Cum se împăca asta cu răfuielile dvs. personale?

Andrei Kemenici: Eu am înţeles să-mi fac datoria în armata României la cel mai înalt nivel. Şi dacă m-am dus cu oameni la agricultură, la metrou, la Casa Poporului, în mină, i-am lămurit că-şi fac datoria patriotică faţă de ţară şi în felul ăsta am fost şi lăudat. Am înţeles că nu fac asta pentru Ceauşescu.

Când s-a întors pe dos sentimentul ăsta pe care îl aveaţi în '68 vizavi de Ceauşescu?

S-a întors în timp. Eu eram, din '76, comandant de unitate la Târgovişte. Din cauza unor tâmpenii de-ale contrainformatorilor şi ale securiştilor, am fost destituit în '86. Mai fusesem destituit o dată. Eram comandant, colonel cu 10 titluri de unitate de frunte. M-am luptat cu toate forţele astea şi am dovedit că nici eu, nici unitatea nu suntem vinovaţi de ceea ce ne acuzau ei şi m-au pus, tot în acel an, comandantul garnizoanei Târgovişte. Eu am făcut tot ce a trebuit cu profesionalism, iar ei prin metodele folosite m-au lovit, în mod direct, în cariera mea militară. Eu am avut o carieră de excepţie. Nu meritam. Plecam dimineaţa şi veneam seara şi, în loc de recompense, primeam pedepse. Au acţionat împotriva mea într-un mod brutal. Eram colonel şi mă duceam dimineaţa în civil, să nu mă vadă lumea, să stau la coadă la lapte până mă schimba soţia. Gândiţi-vă, să fii comandantul garnizoanei şi să fii pus în poziţii din astea. În plus, mă motiva şi situaţia generală, nedreptatea care era la nivelul întregului popor.
De câte ori suna telefonul, îmi tresălta inima

Din 16 până în 22...

A fost dezastru. Pe 16 ne-a adus pe toţi comandanţii în cazarmă şi s-a dat alarma de luptă parţială, ni s-a spus să nu facem ce scrie în documentele operative. Am mers în unitate, am făcut adunarea oamenilor, instruirea lor, noaptea ne-au transmis ce program concret să desfăşurăm. Eu eram artilerist şi rachetist. Aveam mitraliere, tunuri, rachete. De la comandamentul armatei ni s-a spus să nu facem pregătire specifică de apărare antiaeriană, ci să organizăm subunităţi de infanterie. Mi s-a părut ciudat. Ne aşteptam să fim folosiţi ca forţe de ordine. Ne gândeam că ne va trimite la Timişoara, unde aflasem că armata a trecut de partea populaţiei. Am avut atunci primul sentiment de panică pentru că ne puteau trimite acolo, dar şi aici în oraş. Şi cu cine mă întâlneam?! Cu fetele mele sau cu colegii mei. De câte ori suna telefonul, îmi tresălta inima, nu ştiam ce ordine mai vin...

Cel mai negru scenariu la acea vreme era că v-ar putea trimite să luptaţi împotriva celor apropiaţi.

Sigur că da. Am trăit sub o tensiune enormă şi aveam o stare de frică. Inclusiv soldaţii erau îngrijoraţi. Cei care aveau telefoane acasă, vorbeau cu familiile, ştiau ce se întâmplă. Comandamentele de armată de la minister erau într-o mare panică, nu ştiau ce să spună. De multe ori trebuia să întrebăm noi, le era frică să dea ordine. Făceam ce ne trecea nouă prin cap, pentru că de sus nu prea veneau ordine. Un lucru foarte important a fost că generalul Stănculescu l-a scos pe Ceauşescu din CC. Chiar dacă am multe reţineri împotriva lui Iliescu şi a lui Stănculescu, ăsta a fost meritul lui. Eu cred că Ceauşescu ar fi dat ordin să se tragă acolo. Dacă îl şi arestau atunci, ar fi fost mult mai bine pentru toţi.

Pe generalul Stănculescu îl ştiaţi dinainte la acea vreme?

Nu aveam relaţii apropiate directe, între noi era eşalonul armată, dar venise de mai multe ori la Târgovişte, ne cunoşteam

Care dimineaţă, că n-am dormit! Mă gândeam că mă schimbă, că îmi ia comanda ori că îmi dă vreun ordin de nu am ce să fac. Primul secretar mă simpatiza, dar nici nu avea curaj să mă toarne la Bucureşti că nu vreau să pun oameni la dispoziţie. Ne-a chemat la el pe la 7:30. Ne-a spus să mergem la unităţi că e jale, să fim cu ochii în patru şi să raportăm tot ce se întâmplă. Ni s-a spus să ţinem un miting de incriminare a acţiunii bandelor de huligani de la Timişoara. Eu am profitat de faptul că eram şi comandantul cazărmii. Le-am zis că nu facem nici un miting, că mai aşteptăm. Şi n-am făcut. Secretarii de partid mă respectau, i-am avut subordonaţi de când erau locotenenţi. Am văzut apoi la televizor plecarea lui Ceauşescu. I-am chemat pe toţi şi le-am spus: "Ceauşescu a căzut! Luaţi tot armamentul şi muniţia şi le puneţi la rastel. La militari rămâne armament şi muniţie numai la subunităţile de pază". Erau 7, în total. Le-am zis apoi: "Toată lumea în dormitoare, la televizor". De pe la ora 14:00, tot Inspectoratul de Interne era sub comanda mea. M-am dus personal acolo şi am băgat o subunitate din subordine. Am zis să nu se întâmple necazuri şi l-am numit pe căpitanul Marian Apostol să răspundă de Securitate, să ia tot armamentul, muniţia şi arhiva. Dar aici intrăm în multe lucruri care sunt sub semnul întrebării. Când am ajuns eu acolo, deja tot armamentul era strâns la rastel şi era făcut procesul-verbal de predare-primire, dar nu spunea cui se predă. Deci nu i-am dezarmat eu. Am sigilat sălile unde era arhiva şi am dat dispoziţie să se verifice armamentul, dacă corespunde cu procesul-verbal. M-am întors înapoi la unitate, începeau să vină informaţii. Am aflat că Ceauşescu e în Dâmboviţa, am chemat comandanţii de subunităţi şi am vrut să blochez oraşul. Am dat ordin să-i caute, au plecat două subunităţi, fiecare cu câte un camion cu 30 de oameni. Au închis oraşul în partea de nord şi vest, dar ei au intrat prin partea din sud, pe la Combinatul de Oţeluri Speciale.

AVEAM LÂNGĂ MINE O BOMBĂ CU NEUTRONI
Cum i-aţi adus la unitate?

Cele două subunităţi se întorseseră, au spus că nu l-au găsit. Era în jur de 18:00, se întunecase. M-am gândit că se duc la Mănăstirea Dealu, el mergea des acolo. Ateriza cu un elicopter şi de-acolo venea o maşină de la Securitate care îl lua, avea maşinile lui speciale. L-am trimis pe maiorul Ion Mareş, un locţiitor al meu, împreună cu colonelul Dinu de la Securitate, care se afla la mine în birou. Le-am spus să meargă să ia un pluton antitero de la Securitate şi să meargă la mănăstire. Ai noştri nu erau specializaţi în scotociri. Când s-a dus Mareş să ia plutonul, un ofiţer i-a spus: "Ceauşeştii sunt la noi". I-a văzut acolo, m-a sunat din biroul alăturat. "Ia-i şi adu-i încoace", i-am zis. Atunci i-am spus maiorului Ion Ţecu, al doilea locţiitor al meu, care era lângă mine: "Dai pe toată lumea afară din stânga unităţii, o evacuezi complet, stingi luminile, faci camuflare şi îi primeşti pe ăştia doi". Eu am luat o subunitate şi am plecat spre sediul MI, să-l ajut pe Mareş, care a ajuns cu ei între timp. I-a primit Ţecu şi i-a dus într-o încăpere cu trei paturi, unde era cald. Pe 16, când s-a făcut mobilizarea, dădusem ordin ca la fiecare birou să se introducă paturi. Când m-am întors în unitate, n-am mai putut să intrăm. Erau vreo 100 de revoluţionari în faţă care aflaseră că îl avem pe Ceauşescu. Am oprit, au coborât soldaţii, s-au uitat revoluţionarii în camion, au văzut că nu e, şi aşa am scăpat. S-au dus înapoi la Miliţie. Am intrat, iar Ţecu mi-a raportat că i-a cazat şi că Ceauşescu vrea să vorbească cu mine.

Subofiţerul de miliţie Constantin Paisie zice că v-aţi întâlnit cu Ceauşescu pe scări şi că i-aţi dat raportul.

El zice şi că le-am dat şi resturi de mâncare şi că mi-am bătut joc de ei. Paisie a avut acelaşi regim cu Ceauşescu. De aia vorbeşte aşa. De câteva ori a vrut să vorbească la telefon şi i-am zis: "Băi, băiatule, tu nu vorbeşti decât la telefonul ăsta. Dacă vorbeşti ceva despre situaţia în care te afli, sau despre ce e aici, ţi-am închis!". Şi stăteam cu mâna pe telefon. Mă temeam că spune. S-a simţit jignit şi a spus mai multe lucruri urâte şi neadevărate despre perioada în care a stat în unitate.

Paisie a fost vreodată la popotă?

Nu putea merge liber prin unitate, i s-a dat o dată aprobarea şi era să iasă scandal. Era o ură între noi şi ăştia de la Miliţie. El a fost la noi în aceeaşi poziţie ca şi Ceauşescu. Mâncam aceeaşi mâncare toţi şi nimeni nu mânca fripturi, cum presupunea el.

Când şi unde s-a tras în Târgovişte?

Au fost trei atacuri. Primul a fost în noaptea de 22, dinspre Liceul Industrial de Petrol. Al doilea, dinspre cartierul de locuinţe, a fost în noaptea de 23 spre 24. După o lună-două s-au făcut cercetări şi s-au găsit vreo cinci urme de gloanţe la noi în unitate, venite din acea parte. Al treilea, tot în acea noapte, a fost dinspre gară. Am avut atunci doi răniţi din unitate. S-a tras de la mine din unitate ca la poligon, în partea cu blocurile, unde a murit o femeie nevinovată care ieşise la fereastră, altcineva a murit lângă statuia din curtea unităţii, doi pe Strada Cuza...

Cei doi de moartea cărora aţi fost acuzat...

Da, s-a demonstrat, şi am câştigat la Curtea Supremă, că nu sunt vinovat. Dosarul s-a casat. A fost vorba de doi militari din aceeaşi subunitate. Au tras unul împotriva celuilalt pentru a-şi rezolva un conflict mai vechi. Nu s-au împuşcat din eroare. Confuzia între ei este exclusă, mâncaseră 11 luni, de când erau în armată, la aceeaşi masă. Acuzaţiile au fost nişte porcării ale lui Dan Voinea pentru că am spus că procesul şi omorârea celor doi a fost cea mai mare ruşine a Revoluţiei române.

Cum s-a petrecut incidentul?

În ziua de 25 mi-am adus familia în unitate pentru că mă înştiinţaseră că fuseseră atacaţi acolo unde stăteau, într-o casă particulară de pe Strada Cuza. Am trimis în acea seară trei oameni după ei. Casa a rămas descuiată şi în ziua de 26, un subofiţer, a cărui familie stătuse acolo împreună cu familia mea, a dus trei soldaţi pentru paza casei. I-a dus în spate, într-o magazie în care era mâncare şi băutură. Pesemne că au băut mai mult decât trebuia. Doi dintre cei care fuseseră să-mi aducă familia îşi lăsaseră trasoarele în cuva de la maşina de spălat şi, în loc să-mi raporteze că se duc după ele, au plecat de capul lor să-şi ia muniţia. Unul dintre ei era magaziner şi era în halat. Acesta a rămas afară, celălalt s-a dus înăuntru. Unul dintre cei trei aflaţi în magazie vine şi îl vede pe cel rămas afară. Se cunoşteau, se şi bătuseră de două ori. A avut loc o altercaţie între ei, şi unul l-a împuşcat pe celălalt, s-a văzut şi după urmele gloanţelor că s-a tras de aproape. Cel aflat în casă după muniţie a văzut şi a tras în cel care deschisese focul. Aşa au murit cei doi. Greşeala mea a fost că am spus că eu i-am trimis, dar am făcut asta ca să nu le fac probleme subordonaţilor. Un subofiţer nu putea dispune astfel de măsuri, paza şi apărarea se execută numai de ofiţeri, aşa că atunci am luat totul asupra mea. Dar s-a dovedit că nu am fost vinovat de aceste acuzaţii.

În afară de acest episod, schimburile de focuri au fost între cei din unitate şi presupuşii terorişti?

Nu cred că au fost terorişti, nu am văzut, iar dacă au fost, au foarte puţini în raport cu ceea ce gândeam noi. Toate atacurile s-au întâmplat noaptea. Ziua nu se întâmpla nimic. Asta m-a făcut să mă gândesc după aceea că erau provocate aceste schimburi de focuri, ştiind că putem fi duşi în eroare cu o lanternă sau cu un foc de la o ţigară. Un soldat sau altul deschidea focul şi apoi începeau toţi. Eu am avut 37 de comandanţi, am verificat ulterior, nici unul dintre ei nu a dat ordin să se tragă. Focul s-a executat numai din proprie iniţiativă. S-au tras sute de mii de cartuşe. A fost în al doilea rând o nepregătire a noastră, de la soldat la colonel, în a lupta cu aceste forţe invizibile. Nici eu, nici subordonaţii mei nu am văzut trupe de terorişti. S-a verificat, au fost comisii, nimeni nu a fost în măsură să prezinte un terorist până în prezent.

Soţii Ceauşescu ce v-au spus la prima întâlnire?

M-am dus la ei cam la o oră după ce au fost aduşi în unitate. M-am prezentant şi m-au întrebat cui mă subordonez. "Comandantului armatei". "Şi mai cui?". "Ministrului Apărării Naţionale". "Care ministru?". "Păi tovarăşu' Ceauşescu, nici eu nu mai ştiu, la gălăgia care e în Bucureşti...". I-am spus că în documentele mele scrie că atunci când ministrul Apărării Naţionale nu poate să-şi exercite funcţiile, locul i-l ia şeful Marelui Stat Major, care era generalul Guşă. "Cum mă, ăla pe care l-am trimis la Timişoara şi nu a rezolvat problema?! Âla e cu ruşii". "Aşa scriu actele, dar eu nu am vorbit cu el deloc". "Şi cu cine ai vorbit?". "Vă informez că ordinele care se dau comandanţilor de armată sunt date de generalul Militaru". Ceauşescu a zis că ăsta-i spion sovietic, e KGB-ist, că l-a scos afară din armată. "Mie mi s-a spus de generalul Militaru că toate problemele dumneavoastră - nu mai ştiu exact cum m-am adresat atunci - vor fi soluţionate de generalul Stănculescu". Atunci, Ceauşescu şi-a pus mâna pe mâna mea şi a zis: "Să ştii că ăsta e ministrul tău! Eu, azi-dimineaţă la 10:00, l-am numit în locul lui Milea, care a trădat. E bine, numai ordinele lui să le asculţi". Şi s-a bucurat mult când a auzit că eu execut ordinele lui Stănculescu. M-a mai întrebat ce e pe la Piteşti, la Sibiu, la Timişoara, dar nu i-am spus prea multe, i-am zis că nu cunosc. Apoi mă chema pentru toate nimicurile.

Cu generalul Militaru când aţi vorbit prima oară?

Am vorbit o dată când nu l-am găsit pe Stănculescu. A răspuns el la telefonul roşu. Ştia, era informat, spre deosebire de generalul Guşă. M-a întrebat dacă n-am rezolvat problema şi mi-a spus să am grijă ca nu cumva să scape că mă mănâncă Curtea Marţială şi să ajut poporul român să scape de ei. Şi mi-aduc aminte că i-a făcut criminali. Precis! Apoi am mai vorbit de două ori în timpul procesului, când îmi spunea să mă duc la Stănculescu să fie mai scurt procesul.

PE 24 A APĂRUT "TE ROG"
Povestiţi-mi ce s-a întâmplat cu Ceauşescu în unitate.

Eu l-am tratat cu o oarecare politeţe. I-am cerut scuze şi pentru că s-a dus soldatul cu arma după el la toaletă.

I-am zis că era pentru protecţia lui, că un lunetist din blocurile de vizavi l-ar fi putut repera. "Lasă, lasă", făcea. Şi-a dat seama că eu caut justificări, dar că nu sunt prea convingătoare. Însă tot credea că el e comandantul suprem. Abia pe 24 dimineaţa am reuşit să-l conving că acolo eu sunt comandant. La început dădea el ordine, fă aia, fă aia... "pregăteşte oamenii să ne duci la Bucureşti". Eu îl lăsam să vorbească, îi spuneam că atunci când o să primim aprobare o să facem asta. Pe 24, a apărut "te rog". Vreau să vă spun că Ceauşescu nu a promis milioane la nimeni, nici mie. Cel care trebuia să negocieze cu el eram eu. N-a negociat, ci a cerut imperativ să fac asta, aia... că bandele de huligani şi terorişti fac şi dreg şi că eu trebuie să-l apăr pe el, pentru ca el să păstreze independenţa şi suveranitatea ţării.

Reproducerea neautorizata a textelor sau imaginilor de pe acest site este interzisa.

marți, 24 martie 2009

Andrei Kemenici: "Militaru m-a întrebat odată dacă Ceauşescu n-a încercat să fugă. "Păi, cum să fugă?!" "Păi, ca să termini cu ei..." Înţelegeţi?!

Generalul Andrei Kemenici la stanga

Deşi mărturiseşte că şi-a dorit dispariţia lui Ceauşescu, generalul Andrei Kemenici a refuzat să intre în completul de judecată. În ciuda insistentelor sugestii venite de la Bucureşti de a-i lichida "accidental" pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, generalul Kemenici nu a vrut să-şi asume răspunderea morţii lor. După 20 de ani de la evenimentele de atunci este convins că vestitele fiole cu insulină conţineau otravă.

Jurnalul Naţional: La un moment dat, după evenimentele de atunci, spuneaţi că Stănculescu e duşmanul dvs...
Andrei Kemenici: Pentru că nu i-a convenit că am zis că s-a făcut o crimă cu Ceauşescu acolo. Militaru m-a întrebat odată dacă Ceauşescu n-a încercat să fugă. "Păi, cum să fugă?!" "Păi, ca să termini cu ei..." Înţelegeţi?! Toţi voiau să termine cu ei, dar să mă murdărească pe mine de sânge. Stănculescu a greşit pentru că a făcut ce a făcut ca să se pună bine cu Revoluţia, să spele ce făcuse la Timişoara. A făcut exces de zel în execuţie, fără a le da posibilitatea la recurs. Eu cred şi acum că unii dintre cei care au participat la proces, din ce am vorbit atunci, chiar Gică Popa, nu au ştiut că nu va urma recurs şi că îi vor executa. Apoi m-a deranjat şi cum s-a purtat Stănculescu faţă de mine. Nici n-a dat mâna cu mine. A venit şi a făcut ce a vrut în cazarma mea, când eu eram comandant. Scrie în regulament, "comandantul e suveran". Ce suveran eram eu când a venit în biroul meu şi a zis "aici vom organiza vizita medicală"?!

SĂ ŞTII CĂ ĂSTA E MINISTRUL TĂU!
Pentru cine aveţi acum mai multe resentimente, faţă de Stănculescu care v-a detronat din rolul de suveran, sau faţă de Voinea care v-a acuzat de omor?
Amândoi au lucrat mână în mână. Voinea a fost un executant docil al ordinelor lui Constantinescu, Stănculescu şi al nu ştiu mai cui ca să-mi închidă gura. Mi-a recunoscut Voinea anul trecut că nu a văzut dosarul meu, nu l-a deschis, şi m-a trimis în proces. Prin '97 m-a pus dracu' şi i-am acuzat pe unii că sunt criminali, că l-au omorât pe Ceauşescu ilegal, nu pentru ce a făcut, ci pentru ce n-a făcut.

Iulian Stoica, cel care stătea de pază la uşa camerei în care se aflau soţii Ceauşescu, spune într-un interviu că au fost patru tentative de asasinat la adresa lor.
Nu a fost nici un moment de acest fel. Nu e adevărat. Nici ceea ce a declarat el, că Ceauşescu i-a promis gradul de general sau de ministru al Apărării. Păi, Ceauşescu să facă troc cu el!? De ce n-a făcut-o cu Ţecu, cu Mareş, locţiitorii mei, sau cu mine? Am mai auzit că a spus că i-ar fi promis şi bani, 1 milion de dolari. Păi de unde să-i dea Ceauşescu lui bani, că n-avea în buzunar nici 100 de dolari. A murit mai sărac ca noi. În holul acela, unde era camera în care au stat ei, nu a intrat nici pasărea. Nu aveau acces decât opt cadre. E adevărat că s-a creat o atmosferă proastă între mine şi aceştia, pentru că le-am dat nişte ordine exprese şi cred că s-au simţit jigniţi. Dar nu puteam, de exemplu, să-i dau voie lui Stoica sau lui Paisie să vorbească la telefon pentru că s-ar fi aflat de prezenţa lui Ceauşescu acolo şi nu îmi puteam permite asta. Nici ginerele meu, care era în cazarmă, nu a ştiut nimic din ce s-a întâmplat în cele patru zile. Nu mă iartă toată viaţa. Dar cei doi nu au fost niciodată în pericol, din acest punct de vedere. Se aflau în interiorul a patru centuri de siguranţă formate din soldaţi, transportoare şi tancuri.

Ce vă amintiţi din discuţiile cu Ceauşescu?
Îmi spunea: "Colonele, fii atent. Moldova o iau ruşii, Transilvania o iau ungurii, Banatul îl ia Iugoslavia, Dobrogea o iau bulgarii. România va fi numai Muntenia de odinioară. Âsta e planul americanilor şi al ruşilor, la care i-au atras şi pe unguri". El nu a crezut niciodată că poporul nu-l mai vrea. A crezut că el este mai mult decât divin şi că el este singura "cale" pe care trebuie s-o urmeze românii. Asta cu gradele promise unora a ieşit la suprafaţă, pentru că au fost unii care au făcut Revoluţia şi au vrut ca Revoluţia să le plătească lor. Ceausecu nu a promis nimanui nimic.

LUI MAREŞ I-AM SPUS SĂ TRAGĂ ÎN EL ŞI LUI ŢECU ÎN EA
Se spune că a fost agresat în unitate.
În ziua de 24 se striga pe stradă: "Ole, ole, Ceauşescu nu mai e". Atunci el a vrut să scoată pătura din geam să strige că e acolo. În cameră cu el a fost tot timpul maiorul Boboc Ioan. Boboc i-a spus prima dată că nu e voie, că dacă îl văd revoluţionarii ne omoară pe toţi, apoi l-a tras de la geam şi în momentul acela s-a lovit cu capul de masă. Elena a început să ţipe şi să strige să vină comandantul. Când m-am dus, ea mi-a spus că maiorul l-a bruscat şi că a sărit la el. L-am scos pe Boboc afară, mi-a explicat ce s-a întâmplat, şi l-am băgat înăuntru pe Iulian Stoica, cam o oră. Au apărut după '90 diverşi indivizi care şi-au dat aere că ştiu şi ei ceva despre ce s-a întâmplat şi au zis că Ceauşescu a fost bătut la Târgovişte. Păi eu acceptam aşa ceva? Noi ne-am purtat cu el omeneşte.

Aţi dat vreodată ordin să îi împuşte?
Da, de mai multe ori. Lui Mareş i-am spus să tragă în el şi lui Ţecu în ea, dacă suntem în pericol de a muri sau dacă se încerca ca ei să fie salvaţi. Au început să tremure când au auzit ordinul şi le-am explicat că dacă ei scapă, noi suntem primii care vor fi morţi. "Acum e care pe care!", le-am zis. Şi în ultima noapte, când erau în tanchetă, am dat un astfel de ordin. Înaintea lor era alt transportor, în spate eram eu cu alt transportor blindat. Antemergătorul trebuia să meargă în poziţie, în locul stabilit. Le-am spus: "Dacă ăsta din spate încearcă să iasă de pe poziţie, să vă depăşească, intraţi în el". Eu eram în spate cu "AG-ul", care perforează blindajul. Într-un fel, le dau şi lor dreptate, că am dat ordine de o mare gravitate, dar nu puteam altfel. Eram pregătiţi să distrugem transportorul dacă încercau să fugă. Dar dacă voiam să-l omor, îl scoteam afară pe poartă, era suficient, şi nu luam astfel de măsuri. Dar eu primisem ordin de la Bucureşti, răspundeam cu capu' de ei.
Ordinul de a-i muta prin unitate cine l-a dat?
Eu l-am dat.

Nu vi l-a dat Stănculescu?
Nu. Eu l-am dat, pentru că mi-era frică. Nu voiam să-i ţin într-un loc descoperit, să nu fie omorâţi. În noaptea de 22 ne-am gândit la asta şi tot atunci a fost singura dată când i-am mutat. Apoi nu i-am mai dus, de frică să nu se producă incidente în care să fie implicaţi.

Au fost în transportor şi în noaptea de 24 spre 25.
Da, dar atunci ne pregăteam să-i ducem la Bucureşti. În sinea mea mă hotărâsem. În noaptea de 22 spre 23 primisem ameninţări că vin trupe speciale, că distrug cazarma, s-a tras asupra noastră şi nu mai credeam că pot să mai rezist acolo

Aţi dormit în vreuna din cele trei nopţi?
N-am dormit niciodată, poate doar să fi aţipit cu capul pe masă, dar niciodată nu m-am aşezat în pat. Nici n-am îndrăznit să mă gândesc la asta. Îmi construisem şi un băţ ascuţit pe care îl ţineam sub bărbie, să mă împungă ca să nu adorm. Mai făceam schimb cu Dinu şi cu Ţecu. Eram trei persoane la un singur pat, care a rămas nefolosit în toată această perioadă.

În momentele acelea, când nimeni nu ştia nimic sigur şi situaţia se putea întoarce de pe o faţă pe cealaltă, ce gânduri aveaţi?
Ştiam ce se întâmplase în ţară, am văzut toată lumea aceea adunată în Bucureşti, era clar pentru oricine că el nu se mai poate întoarce. Patru zile şi trei nopţi m-am rugat însă să vină să mi-i ia de pe cap. Într-un final m-am gândit la o strategie: le-am spus că sunt bolnavi, că nu rezistă şi să vină să-i ia neapărat. Au zis că-mi trimit medicamente. Şi acum cred că a fost otravă. Am vorbit cu generalul Stănculescu şi a zis că nu el le-a trimis, că nu ştie concret persoana.

În cartea lui Viorel Domenico spuneaţi că Stănculescu v-a confirmat trimiterea plicului. Deci cum e?
El ştia că medicamentele s-au trimis, dar nu ştia persoana. Eu l-am întrebat cine a scris biletul din plicul cu medicamente, că nu era nici ştampilat, nici semnat şi a zis că nu ştie. Âsta e adevărul pur. El ştia de medicamente pentru că i-am spus seara că e bolnav şi vreau să-l aduc la Bucureşti. Ca să mă oprească mi-au trimis aceste medicamente. Dar atunci când le-am primit, noaptea, nu fusesem anunţat înainte. Ulterior am vorbit cu Stănculescu, care m-a întrebat de ce nu i-am făcut injecţiile cu insulină. Mi s-a părut de la început că era ceva necurat cu ele.

Nu aţi cerut să vă trimită medicamentele?
Nici vorbă. A fost o strategie să vină să mi-i ia. Asta îmi mai trebuia, să fiu şi spital. Nici nu mă gândeam să-l tratez eu aici. Seara, după o şedinţă cu locţiitorii, luasem hotărârea să îl duc la Bucureşti, cu orice risc. L-am întrebat pe Stănculescu, mi-a spus să nu mă duc, să aştept ordine. I-am zis că nu mai pot să-l ţin, că e şi bolnav. Nu mai rezistam eu. Dar am organizat o coloană de marş, urma să plecăm în cursul nopţii, cel mai târziu dimineaţă, spre Bucureşti. I-am dus într-un transportor din dispozitivul de luptă, aşteptând aprobarea să plec cu ei. Fără aprobare era exclusă deplasarea, pentru că în armată nu se execută nimic fără ordin sau aprobare. Planul era să fac coloana de luptă şi cele trei transportoare să intre în secret în coloană, ca nimeni să nu ştie ce avem noi acolo. Soldaţilor le-am spus că avem drapelul de luptă.

Asta era în noaptea de 24 spre 25.
Da. Pe la 3:30 sunt chemat în cazarmă de ofiţerul de serviciu care îmi aduce la cunoştinţă că un colonel, Gheorghe Ştefan, de la minister, e la poartă. L-am primit, mi-a dat un plic mare. Mi-a zis să-l desfac după ce pleacă el, că nu are voie să vadă ce e înăuntru şi să-i semnez de primire. Am semnat, am pus ştampila şi a plecat. După aceea m-am gândit că ar putea fi ceva periculos acolo. L-am chemat pe Ţecu, mai era şi un maior Costea, am pipăit plicul şi am hotărât să-l desfacem. Înăuntru mai erau două plicuri, unul cu medicamente şi unul mai mic. În cel mic era un bilet nesemnat, neştampilat, scris cu litere de tipar: "CÂND A PLECAT A UITAT SĂ-ŞI IA MEDICAMENTELE. DACĂ NU LE FOLOSEŞTE IMEDIAT ESTE ÎN PERICOL SÂ INTRE ÎN COMĂ. I LE PREDAI (PLICUL) PERSONAL".

Am ţinut acest plic 18 ani şi l-am dus apoi la Institutul Revoluţei Române. Stănculescu mi-a spus că nu ştie cine a trimis medicamentele, să fac cum cred de cuviinţă, dar să am grijă de el, că răspund cu capul. I-am repetat că vreau să vin la Bucureşti. Pe la 5 dimineaţa mi-a dat telefon că vine el să-i ia, pe la 9:00 (a venit la ora 12:11). Nici nu m-am mai dus în dispozitivul de luptă unde era Ceauşescu, am dat ordin să-i scoată de-acolo, să-i aducă în cameră să se încălzească. Se face 9:00, 9:30 şi nu venea nimeni. I-am dus înapoi în transportor. Dau telefon, nu-l găsesc pe Stănculescu, îl sun pe Guşă, care mă întreabă: "Ce colete?". Era şeful Marelui Stat Major şi nu ştia nimic. "Vorbeşte cu Stănculescu", mi-a zis. Dau telefon la comandantul Aviaţiei Militare, generalul Rus: "Am o înţelegere cu Stănculescu, să vină cu două elicoptere". Mi-a spus că nu zboară nimic, că e interdicţie totală de zbor. Înainte vorbisem şi cu generalul Mocanu, comandantul Apărării Antiaeriene a ţării (CAAT). Mi-a spus la fel, că nu zboară nimic. De trei ori am încărcat rachetele şi tunurile. Am încărcat şi am descărcat! M-am gândit că vin şi mă omoară. Atunci când am vorbit cu Stănculescu stabilisem un semn de recunoaştere.

Eşarfa galbenă
Da.
Cum a continuat povestea cu medicamentele?
Când i-am adus în cameră să se încălzească, în cele câteva ore, i-am spus lui Ceauşescu de ele, să văd ce zice... Pe de-o parte voiam să nu i le fac, pe de altă parte i le-am dat. Nu mai ştiu cum i-am zis... "Tovarăşu' Ceauşescu - foloseam toate expresiile numai să nu-i zic comandant, că atunci zicea că el comandă, - uitaţi-vă medicamentele." S-a uitat la ele cu atenţie şi a zis că astea sunt, dar că se simte bine şi o să i le facă medicul de la Bucureşti. Îi spusesem că plecăm la Bucureşti. Le-a luat şi i le-a dat ei. Se vede şi pe caseta de la proces că ea învârtea permanent acest plic. Eu nu am fost în sală decât de trei ori, să-i spun lui Stănculescu să se grăbească cu procesul, pentru că mă suna generalul Militaru de la Bucureşti, care zicea să termine mai repede. După ce s-a dat sentinţa
i-au legat soldaţii. Atunci, colonelul Ştefan, cel care adusese medicamentele la poartă noaptea, le-a luat şi a fugit cu ele la elicopter.

Colonelul Ştefan când se întorsese în unitate?
Îl luase Stănculescu, venise cu el cu elicopterul. generalul a dat telefon la Statul Major şi la contraspionaj, unde era un contraamiral Dinu, care susţine că el le-a trimis. Acum mă întreb ce căuta ăsta de la contraspionaj să trimită el medicamente? A declarat ulterior că le-a trimis pentru că le-a şi recuperat atunci, altfel n-ar fi spus acum. Acest Dinu spune că a venit Stănculescu şi a întrebat care a fost ofiţerul care a dus plicul la Târgovişte şi să-l trimită la el la ordin, la Bucureşti. Şi l-a luat cu el aici. De ce!? Am aflat că acest Gheorghe Ştefan, care a adus medicamentele, a ajuns apoi general. Rolul lui aici ăsta a fost, să le recupereze. Nici nu a văzut execuţia, după proces a luat plicul şi s-a dus direct la elicopter.

Şi, după 15 ani, domnul Dinu de la contraspionaj dă acele fiole la Institutul Revoluţiei. De ce le-a ţinut atât timp? Fiindcă atunci erau altele!

Şi vă mai spun ceva. Nu veneau ei aici în ziua de Crăciun să-l ia pe Ceauşescu, dacă nu spuneam că plec cu el la Bucureşti. Nu voiau să-l ia de aici. Toţi voiau să se întâmple ceva ca să se spele pe mâini şi să nu aibă răspunderea, cum o au acum. De ce nu se analizează cât de legal s-au desfăşurat aceste fapte pe care, repet, le consider ilegale?

DOAMNE, IARTĂ-MĂ PENTRU CE AM FĂCUT!
Dvs. vă doreaţi exact lucrul care s-a întâmplat. Moartea lor, în urma unui proces. De ce aţi criticat ulterior sentinţa?
Nu am criticat sentinţa, ci execuţia, ceea ce e cu totul altceva. Trebuia să aibă dreptul la recurs. Nu e mare lucru, dar, din punct de vedere moral, această democraţie a început cu un act stalinist. Gică Popa nu a văzut execuţia, nici nu ştia că s-a făcut şi, când i-am spus că i-au executat, şi-a făcut cruce şi a zis: "Doamne, iartă-mă pentru ce am făcut!". Şi-a pus cascheta înapoi şi a mai spus: "Totuşi, şi-au meritat soarta". Cred că Popa şi Nistor, care erau jurişti, n-au crezut sau n-au ştiut că această sentinţă se va executa acolo, după prima judecată de fond. Am fost bulversaţi toţi. E adevărat că mi-am dorit această sentinţă, întrucât era prevăzută în Codul Penal al lui Ceauşescu.

Aţi fi făcut acelaşi lucru pe care l-au făcut şi ei.
Stănculescu mi-a spus şi mie şi locţiitorilor mei să intrăm în complet, dar am refuzat. Ştiam finalul. N-am vrut să ne asumăm răspunderea morţii lor fără judecarea recursului legal. Am fi semnat însă şi noi sentinţa. Era un amestec de responsabilitate, de credinţă şi de moralitate.

De ce credeţi că s-a sinucis Gică Popa?
Completul s-a adunat în hol, eram şi eu cu locţiitorii mei, şi li s-a spus aşa: "cei pe care trebuie să-i judecaţi sunt Nicolae şi Elena Ceauşescu". Vă spun că au înlemnit. Şi Voican Voiculescu a spus: "Să nu aveţi nici o milă, să-i judecaţi ca pe nişte trădători, ca pe nişte criminali, să le daţi ceea ce merită. Aveţi timp 15 minute să vă faceţi treaba, după care va începe procesul". Tremurau toţi, asta mă duce cu gândul că ei n-au ştiut pe cine vor judeca. Gică Popa s-a sinucis de frica răspunderii morale pe care a avut-o faţă de nelegalitatea acestui proces. El a fost omul care a înţeles răspunderea. El nu a fost preşedintele completului de judecată. Nu a aşteptat să spună procurorul şi apărătorii ce au de spus. Şi el a fost tot procuror. Şi-a dat seama că a fost principalul vinovat în desfăşurarea judecăţii fără probe şi martori care să susţină vinovăţia inculpaţilor.Regret pentru că mă gândesc acum că poate aş fi putut să influenţez în vreun fel soarta lor.

În ce sens?
Să nu fie ucişi acolo.

Sunt lucruri care ţin de jurământul militar, lucruri cu care e posibil să plecăm la cele veşnice. Sunt chestiuni ce depăşesc problemele care se pot spune în presă, dar care nu afectează ceea ce am discutat până acum. Vă dau un exemplu. Când am dat telefon să văd dacă vin elicopterele, un domn mare de-acolo mi-a spus: "Băi, nu mai vine nimeni, rezolvă tu problema!". Dar ce mai contează acum, când toţi gândeam că el trebuie să dispară? Moartea lor a salvat, cred eu, multe alte vieţi şi a evitat alte distrugeri de bunuri materiale.

Exact. Altă persoană importantă m-a întrebat: "N-au încercat să fugă ca să scapi şi tu de ei? Tu trebuie să faci ce vrea poporul român". Cam aşa mi se spunea, că eu sunt unealta poporului român şi că trebuie să fac dreptate. Păi, aşa se face dreptate!?

Care sunt lucrurile pe care nu le-aţi spus?

Important era cum dispăreau.

Dar vă doreaţi asta.
Da, dar nu acolo. Nu în curtea mea. Eu aveam 27 de ani în această unitate. O faptă ca asta, chiar pe bună dreptate făcută, parcă n-ai vrea s-o faci tu, s-o facă altcineva. Aşa suntem noi, mai mici, din punctul de vedere al conştiinţei. De-asta voiam să-i duc şi la Bucureşti, să scap de ei şi să mă spăl pe mâini. Cei de la Bucureşti aveau puterea de decizie. Eu nu puteam avea puterea de viaţă şi de moarte asupra acestor oameni.

REVOLUŢIA A FOST SPRIJINITĂ DE AMERICANI, DE RUŞI ŞI DE UNGURI
Ce s-a întâmplat după execuţie în unitate?
În noaptea de 25 au sunat telefoanele cu ameninţări: "Crăciunul a fost al vostru, Anul Nou va fi al nostru" sau "Nici o casă fără mort pe masă". N-am păzit cazarma în zilele cât au fost ei aici cum am păzit-o după aia. Când mi-am dat seama că nu vom fi atacaţi din exterior, am făcut reorganizare şi am dublat paza, am improvizat nişte reflectoare, am pus santinele la alimente...
Credeam că Ceauşescu are fanatici care se vor răzbuna pe noi pentru faptele noastre. Presiunea era mai mare, pentru că trăisem drama morţii lor, pentru că ştiam că sentinţa nu fost corectă. Ar fi trebuit să fim satisfăcuţi că ne-am făcut datoria faţă de poporul român, că ne-am îndeplinit misiunea şi l-am predat conducătorilor Revoluţiei - asta am văzut noi în cei care au venit cu banderole pe mână. Ne aşteptam să fim elogiaţi şi, în loc, primeam ameninţări. Unele s-ar putea să fi venit chiar din cadrul unităţii. Am fost în alertă până prin luna martie.

Cu ce întrebări aţi rămas după 20 de ani?
Sunt prea multe. Prima este că nu am fost lămurit cum s-a luat această decizie. Stănculescu, Măgureanu şi Voican au venit cu ideea de a-i termina aici. Ei au ştiut de la început. Apoi, mă întreb cum a fost posibil ca atunci, la venirea lor, să se încalce atât de grosolan legile ţării, şi mă refer aici la regimul de zbor care e valabil nu numai la noi, ci oriunde.

Stănculescu a zburat fără aprobare, nu a spus nici comandantului Aviaţiei, nici la CAAT, ba mai mult, i-a indus în eroare, a zburat la mică înălţime, întâi spre Ploieşti, după care spre Târgovişte. Puteau să fie foarte uşor doborâţi. Cum de au ajuns până aici? Apoi, teroriştii... să nu prinzi nici unul?!.

Cât de nepregătiţi am fi fost, putea cineva să prindă sau să vadă măcar unul. Ori ei au fost foarte puţini şi bine pregătiţi, ori noi o armată prea prost instruită, antrenată la agricultură.

Eu vă spun un lucru pe care-l ştiu de la Ceauşescu: Revoluţia a fost sprijinită de americani, de ruşi şi de unguri în mod efectiv. Nu spun că au făcut-o ei, dar au contribuit, au iniţiat-o şi au ajutat să se întâmple.
Dacă noi nu îl arestam aici, puteam să ne trezim cu trupe peste noi. Am auzit că se concentraseră divizii îndreptate spre noi la frontiere, în Republica Moldova şi Ungaria, să vină să ne ajute.

Mândria mea şi a militarilor de aici e că l-am capturat pe Ceauşescu, iar ce s-a întâmplat cu el după proces nu ne priveşte. Altfel o făceau ăia veneau ei.

Sursa: Jurnalul National

CAIETELE REVOLUTIEI pagina 44 - 45 :

Procesul a durat doua ore incepand de la ora 12:50 si pina la ora 14:30. In 22 decembrie la ora 14:40 Colonelul Gica Popa (judecatorul) citeste sentinta de condamnare - la ora 14:50 sotii Ceausescu sunt executati legati la mina si pusi pe zidul WC-ului din Unitatea Militara de la Targoviste UM.01417

Reproducerea neautorizata a textelor sau imaginilor de pe acest site este interzisa.

duminică, 15 martie 2009

Ion Iliescu - dizidenţă descoperită după 20 de ani

"Dizidentul marginalizat" Ion Iliescu joaca cerculete cu Nicolae Ceausescu in 1976 Iasi

Ion Iliescu in spate la dreapta zambeste uitandu-se la Nicu Ceausescu

Nina Iliescu intre Elena Ceausescu si Nicolae discuta cu Elena Ceausescu

"Dizidentul marginalizat'"Ion Iliescu alaturi de prietena Elena Ceausescu, 1976

Nina Iliescu intre Elena Ceausescu si Ion Iliescu 1976

Generalul Victor Atanasie Stanculescu ii saruta mina lui Elena Ceausescu

Nina Iliescu se distreaza intre Nicolae si Nicu Ceausescu, in 1976.

Ion Iliescu ii multumeste lui Miron Cozma

Ion Iliescu o suljeste pe Elena Ceausescu tinind-ui sagetii in 1976"marginalizatu'"

Nicolae Ceausescu cu familia regala

"Dezidentul" Ion Iliescu se distreaza la Iasi 1976 cu familia Ceausescu

Prima oara am auzit că Ion Iliescu a scris în 1989 o scrisoare împotriva lui Ceauşescu acum 5 zile, în 11 martie 2009. Atunci, pe forumul revoluţiei a apărut un mesaj al forumistului Emil Sângeorzan (pe care nu-l cunosc personal şi nu garantez că numele sub care scrie e real) care semnala că în “Caietele Revoluţiei” nr. 1 (20)/2009 a apărut o scrisoare critică la adresa PCR care chipurile ar fi fost redactată de Iliescu înaintea revoluţiei. Adică: “Caietele Revoluţiei”, editate de Institutul Revoluţiei Române condus de Ion Iliescu, certifică faptul că Ion Iliescu a fost un mare dizident al epocii Ceauşescu. Pînă atunci Ion Iliescu era o persoană căreia i se crease o aură de dizidenţă, dar nu se putea spune nimic concret în ce a constat dizidenţa dînsului. Unor foşti ştabi comunişti precum Bîrlădeanu sau Brucan sau securistului Dumitru Mazilu li se pot aduce multe critici, dar nu li se poate contesta faptul că au avut curajul iscălirii unor documente contestatare împotriva regimului Ceauşescu, dar despre Iliescu se ştia că nu iscălise nimic. Nici măcar dosarul de securitate a lui Iliescu nu s-a mai găsit. Aşa că, avem ziariştii de la “Jurnalul Naţional” care ne spun că în 1989 “Ion Iliescu era supravegheat strict de Securitate, avînd telefoanele ascultate, microfoane în birou şi chiar pe culoarele etajului în care lucra la Casa Scînteii. Nici libertate de mişcare nu avea, fiind în permanenţă urmărit de două echipaje ale Securităţii”, dar dovezi ioc. Un Vadim Tudor poate arăta zeci de file din dosarul său de securitate care dovedesc că a fost urmărit, un Ion Iliescu nu poate arăta nimic. Avem doar declaraţiile proprii ale lui Ion Iliescu cum că a intrat în conflict cu Ceauşescu din 1971, şi avem

fotografiile din 1976 care dezvăluie natura acestui conflict.

Reproduc mesajul din 11 martie 2009 a lui Emil Sângeorzan, care mi-a semnalat răsturnarea de situaţie (păstrez evidenţierile autorului):
Iată ultimii proaspăt dizidenţi descoperiţi de “cercetările istorice” : Virgil Măgureanu şi Ion Iliescu. Am putea surâde dacă nu ar fi de-a dreptul ridicol. Şi noi, care ne tot întrebam cine a luptat pentru noi înainte de decembrie 1989 împotriva dictaturii …
După aproape 20 de ani, apare aşadar pentru prima oară o scrisoare pe care tovarăşul Iliescu ar fi redactat-o şi trimis-o în martie 1990 [voia să scrie 1989] Partidului Comunist Român, semnată de “Comitetul de Iniţiativă al Frontului Patriotic Socialist” (?). O găsim, această scrisoare, în ultimul număr din Caietele Revoluţiei, 1 (20), IRRD, 2009, pp. 59-67.

Şi iată cum, supărat că n-a fost dizident la timp, tovarăşul Ilitch scoate iepurele dizidenţei din jobenul său magic ! O altă emanaţie, nu ! Că doar se pricepe la asemenea scamatorii politicianiste. Inutil să adăugăm (o facem totuşi) că scrisoarea în cauză n-a văzut-o nimeni până acum, n-a ajuns nicăieri vreodată, nu a auzit nimeni de ea (în afară, desigur, de cei doi interesaţi, Măgureanu şi Iliescu) şi nu a asumat-o nimeni public înainte de decembrie 1989. De abia 20 de ani mai târziu se trezesc doi haioşi care să şi-o lipească pe frunte pentru a dobândi titlul mult râvnit de “dizidenţi” a parte post.

După modesta mea opinie, aşa cum poate fi calificată o acţiune, din punct de vedere legal, drept un “fals în acte publice”, tot la fel putem califica şi tentativa disperată a tovarăşului Ilitch drept un “fals istoric“. Fiecare poate, desigur, să judece valoarea sau validitatea acestui “document”, însă, în ceea ce mă priveşte, îmi permit să consider că tovarăşul Iliescu nu face altceva prin această acţiune decât să-şi confirme statutul de impostor. Scuzată-mi fie duritatea expresiei, dar, sinceri să fim : nu îi ajungea că a deturnat Revoluţia, că a împărţit ciolane la toţi securiştii, că a ascuns prin toate mijloacele vinovăţiile represiunii din decembrie 1989, că a acceptat să fie complicele jafului ţării care a avut loc sub oblăduirea sa şi că a împins România în stagnare şi recesiune timp de 10 ani (2 + 4 + 4) ? Nu i-a fost de ajuns ? Ce mai doreşte domnia sa ? Să-i mai ridicăm şi o statuie de erou naţional, de dizident şi revoluţionar ? Nu ar fi cam mult, totuşi ?
Vedeţi şi dvoastră unde duce megalomania şi lipsa de bun simţ (ca să nu spun mai mult) ?

Reacţia mea după acest mesaj a fost să caut pe saitul IRR “Caietele Revoluţiei” cu pricina, dar acestea nu fuseseră încă postate.

Acum însă, în “Jurnalul Naţional” din 16 martie 2009, apare exact pretinsul document care dezvăluie dizidenţa lui Iliescu.

“Prezentăm în exclusivitate acest document al istoriei recente”, scrie “Jurnalul Naţional”. Cum prezintă ziarul “în exclusivitate” un document deja prezentat de “Caietele Revoluţiei” e o enigmă pentru mine. Ion Iliescu pare să-şi fi dat seama că credibilitatea “dezvăluirilor” ar fi afectată dacă ar proveni de la Institutul Revoluţiei condus de dînsul şi preferă să răspîndească, pentru opinia publică, ideea că dezvăluirea a fost făcută de ziarul “independent” de tip “quality” care e “Jurnalul Naţional”. Poate de aia s-a amînat şi punerea pe saitul Institutului Revoluţiei a ultimului număr din “Caietele Revoluţiei”.
După modelul Ion Iliescu vor putea apărea şi alţii care vor pretinde fapte eroice împotriva lui Ceauşescu de care, la momentul respectiv, nu a auzit nimeni. Avem şi un Institut al Revoluţiei care să consemneze aceste fapte.

Motivul pentru care ni se zice că Ion Iliescu a dezvăluit abia acum scrisoarea lui anti-Ceauşescu este că această scrisoare a fost pomenită în cartea “De la regimul comunist la regimul Iliescu” scrisă de Virgil Măgureanu şi Alex Mihai Stoenescu. La momentul apariţiei respectivei cărţi am comentat-o pe acest blog, exprimîndu-mi scepticismul cuvenit.

Mai urmăreşte, pe acest blog, comentarii precedente faţă de Virgil Măgureanu şi Alex Mihai Stoenescu:- Raportul SRI din 1994 despre revoluţie, de pe vremea lui Virgil Măgureanu- “Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu” - comentariu la primul volum al acestuia despre revoluţie - “Istoria loviturilor de stat în România - vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004.- “Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” - comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România - vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005.- Greşita distincţie a lui Alex Stoenescu: “diversiune” şi “revoltă populară” (I) - prima parte a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)- Greşita distincţie a lui Alex Stonenescu: “diversiune” şi “revoltă populară” (2) - a 2-a partea a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai
Stoenescu (Editura Rao 2005)- Căderea lui Ceauşescu, văzută de Alex Stoenescu - Comentariu la partea legată de căderea lui Ceauşescu din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)

Sursa Marius Mioc

Ovide, sursa de la care Stoenescu a preluat documentul este Virgil Măgureanu. Întrebarea este în ce măsură Măgureanu este o sursă credibilă. Chiar dacă Iliescu confirmă acum pe Măgureanu, întrebarea este dacă putem avea încredere în ce spun Iliescu şi Măgureanu.
Dar chiar dacă documentul e adevărat, fiindcă n-a ajuns la destinaţie şi n-a fost difuzat efectul său asupra evenimentelor din 1989 e nul - îl putem încadra în categoria “literatură de sertar”. Observ că Iliescu nici nu l-a semnat cu nume propriu - semnătura “Frontul Popular Socialist” este de fapt anonimă. Dizidenţii adevăraţi şi-au asumat răspunderea şi riscul semnării cu nume propriu a textelor critice la adresa regimului.

Ovide, treaba cu Iliescu care a întocmit o scrisoare anticeauşistă care n-a ajuns la destinaţie seamănă cu pretenţiile lui Stănculescu, care după ce a fost numit comandant militar unic la Timişoara zice că şi-a scris demisia dar apoi i-a fost frică s-o prezinte şi a rupt hîrtia. Adică se susţin nişte fapte care nu pot fi confirmate. Despre ambasadorul respectiv remarc că nimeni nu spune exact cine era.

Se spune că Iliescu a fost urmărit de securitate, că erau securişti pe urmele lui. Păi securiştii ăştia la sfîrşitul programului nu făceau un raport despre ce observaseră? Mîncau degeaba banii clasei muncitoare? După urmărire timp de luni sau ani de zile, cu două echipaje plus tehnică operativă (cum ni se spune), ar trebui să existe maldăre de rapoarte. Dacă nu în arhivele securităţii, atunci în arhivele PCR, dar undeva ar trebui să fie rapoartele astea, pe care nici un istoric nu le-a văzut de 20 de ani.