Juan Domingo Peron, preşedintele Argentinei, i-a acordat lui Nicolae Ceausescu Colanul Ordinului "Eliberatorul San Martin"

La 5 martie 1974, Juan Domingo Peron, preşedintele Argentinei, i-a acordat lui Nicolae Ceauşescu, la Olivos, reşedinţa sa din Buenos Aires, distincţia Colanul Ordinului "Eliberatorul San Martín".

Cea mai prestigioasă decoraţie din ţara tangoului cinstea memoria generalului José de San Martín (1778-1850), care cucerise independenţa mai multor state sud-americane faţă de Spania.


Ordinul a fost înfiinţat prin Decretul nr. 5.000, din 17 august 1943. Încă de atunci, avea şase grade, cel mai înalt fiind colanul, colier cu decoraţii purtat la gât ca distincţie, acordat exclusiv suveranilor şi şefilor de state străine. Ordinul "Eliberatorul San Martín" era şi o breaslă onorifică, ce era condusă de un Consiliu prezidat de un Mare Maestru, prin tradiţie însuşi Preşedintele Naţiunii, asistat de un Mare Cancelar (care îndeplinea funcţia de ministru al Afacerilor Externe, Comerţului Exterior şi al Cultelor). Consiliul avea în componenţa sa şi pe membrii guvernului.

Colanul era o piesă de orfevrărie de mare acurateţe, concepută şi realizată în 1943 de inginerul şi sculptorul Angel Eusebio Ibarra García. Era format din 10 inele reprezentând co­roa­ne de lauri, unite prin 4 me­da­lioane în formă de soare, care reproduceau prima monedă argentiniană, emisă în 1813. În spate, şiragul se prindea prin două frunze, care puteau fi întâlnite şi la broderia fracului militar, amintind astfel că "Eliberatorul" era şi Protector al statului Peru, şi două verigi mici semnificând infini­tul.

La gât, colierul se închidea cu bro­şa "Emblema Patriotismului", acor­dată de generalul José de San Martín doamnei María Josefa Arenales (1822). Broşa era realizată sub forma unui condor andin, reprezentat cu aripile desfăcute, ţinând în gheare coroana de lauri ce susţinea replica în miniatură a sabiei de paradă, simbol al acţiunii. Piesa centrală era un medalion cu 32 de raze, având în mijloc bustul Eliberatorului, înconjurat de briliante. Pe această insignă era scris în partea superioară "Libertador", iar în cea inferioară "San Mar­tín". Panglica ordinului era de culoare albastru deschis, cu margini albe.

Nicolae Ceauşescu a fost printre ultimii politicieni decoraţi de Juan Peron. La trei luni după întâlnirea de la Olivas, preşedintele argentinian a murit în urma unui infarct.


Reproducerea neautorizata a textelor sau imaginilor de pe acest site este interzisa.

Nicolae Ceauşescu, de 15 ani preşedinte cu sceptru regal

Nicolae si Elena Ceausescu in vizita la Baia Mare

La 28 martie, presa anunţa cu litere de-o şchioapă altă aniversare din calendarul laic al regimului: 15 de ani de la înfiinţarea funcţiei de preşedinte al Repu­blicii şi, implicit, tot atâţia de când Ceauşescu o deţinea.

Laudele şi omagiile n-au ieşit din nota obişnuită. El e-n tot şi-n toate, "la cârma ţării" parcă dintotdeauna, voia să sugereze avalanşa de articole.

În România, instituţia prezidenţială n-avea nici un fel de tradiţie, funcţia ca atare fiind creată abia în 1974, în timpul şi pentru Nicolae Ceauşescu. După abolirea monarhiei la 1 decembrie 1947, când s-a proclamat republica, şeful sta­tului s-a chemat iniţial "preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale". Iar din 1961, când Prezidiul MAN s-a transformat în Consiliu de Stat, şi până în 1974, titulatura oficială a şefului sta­tului era "preşedinte al Consiliului de Stat". În 1974, pentru prima dată în istoria României, apărea funcţia de preşedinte al Republicii.

În primii ani ai regimului comunist era simbolică, deţinătorul ei neavând în realitate nici o putere. "Strămoşii" lui Ceauşescu în funcţia de şef al statului român au fost Mihail Sadoveanu, Constantin I. Parhon, Petru Groza, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Gheor­ghiu-Dej şi Chivu Stoi­ca. Desigur, despre aceştia presa lui '89 nu mai aminteşte nimic... Ceauşescu se trăgea direct din căpeteniile dacice şi din voievozi.

De-a lungul vieţii, acumulase o sumedenie de calităţi şi titluri oficiale, de-aproape li se pierduse şirul: secretar ge­neral al CC al PCR, preşedinte al RSR, al Consiliului de Stat, al Consiliului Apărării, al Bi­roului Permanent al Consiliului Suprem al Dezvol­tării Economice şi Sociale, al Consiliului Na­ţional al Oamenilor Muncii, al Consiliului Naţional al Frontului De­mo­craţie şi Unităţii Socialiste, co­mandant suprem al Forţelor Armate ale RSR. Ţara era cabinetul său de lucru, după cum se grăbise să versifice un poet.

Povestea funcţiei prezidenţiale în România, celebrată la 28 martie, începuse aşadar cu 15 ani în urmă. În prima parte a lui 1974 avuseseră loc alegeri pentru Marea Adunare Na­ţională. Cu trei zile înainte de sfârşitul lui mărţişor, aleşii în forul legislativ se reuneau în prima şedinţă, de constituire. Deputaţi mai vechi, ce prin­se­seră şi alte mandate, dar şi nou-intraţi. Şedinţa MAN de la 28 martie avea să le aducă tuturor mai multe premiere...

Momentul este descris în memoriile sale de Silviu Curticeanu: "Atmosfera în­căr­cată de emoţie, liniştea apăsă­toare, suspansul determinat de întredeschiderea uşii laterale, erau brusc întrerupte de intrarea în sală a lui Nicolae Ceauşescu, ce declanşa un zgomot infernal determinat de ropo­te de aplauze, ovaţii şi lozinci de tot felul, potrivite pentru o manifestaţie într-o piaţă publică, dar vădit contrastante cu solemnitatea unei sesiuni parlamen­tare. La masa prezidiului, cel mai bă­trân dintre bătrâni face oficiul de gazdă şi, după ce validează pe toată lumea, lasă loc Biroului nou ales să asi­gure de­semnarea Preşedintelui Ro­mâ­niei".

Pentru că instituţia ca atare nu apărea în Constituţie, în aceeaşi zi, în prima şedinţă a MAN după alegeri, prin legea cu numărul 1, a fost modificată şi legea fundamentală. Conform acesteia, preşedintele RSR era şeful statului şi reprezenta puterea de stat în relaţiile interne şi interna­ţionale; prezida Consiliul de Stat şi şedinţele Consilului de Miniş­tri, ori de câte ori era necesar; stabilea "măsurile de importanţă deosebită, ce privesc interesele supreme ale ţării", numea şi revoca, la propunerea primului-mi­nistru, pe viceprim-miniştri, mi­niştri şi preşedinţii altor organe ale admi­nistraţiei de stat şi pe membrii Tribunalului Suprem; acorda gradele de general, amiral şi mareşal; conferea decoraţii şi titluri de onoare; acorda graţierea; acorda cetăţenia, aproba renunţarea la cetăţenie şi retragerea cetăţeniei române; acorda dreptul de azil; stabilea rangurile misiunilor di­plomatice, acredita şi rechema diplo­ma­ţii României; primea scrisorile de acre­ditare şi de rechemare ale am­basadorilor în Ro­mânia; încheia tra­tate inter­na­ţionale în numele Ro­mâ­niei; pro­clama starea de necesitate.

"O dată cu funcţia, Ceauşescu a primit şi însemnele noii sale puteri": eşarfa tricoloră şi... un sceptru. Al doilea obiect - cel puţin bizar într-un regim republican, trimitea cu gân­dul la regi şi monarhie. "Momentul se voia festiv şi solemn, scrie în conti­nuare Silviu Curticeanu, dar pentru mine era mai mult hazliu din pricina buclucaşului sceptru, ce-mi lăsa mereu impresia că asist la scena încoronării unui monarh în travesti dintr-un film de epocă prost regizat.

Nu ştiu dacă ideea sceptrului îi aparţinea lui Ceauşescu sau i-a fost sugerată de cineva; ştiam doar că sceptru, indiferent de etimologia lui latină sau greacă, înseamnă un baston încrustat cu metale şi pietre preţioase, ce reprezintă un însemn al puterii monarhului, iar în varianta sceptre de fer desemnează guver­nările despotice; am avut de multe ori toiagul în mână, dar nefiind acolo la data confecţionării lui, nu ştiu din ce metal era făcut şi cât de preţioase erau pietrele ce-l încrustau; am aflat pe propria-mi piele că din orice metal a fost croit, în mâna lui Ceauşescu el a devenit grotesc şi tragic, un însemn al unei puteri dictatoriale absolute."

Ceauşescu mai stabilea astfel un record: era primul preşedinte cu sceptru regal! Cu ocazia alegerii, Salvador Dali i-a trimis o telegramă cu ur­mătorul conţinut, publicată de Scîn­teia la 4 aprilie 1974: "Apreciez profund actul dumneavoastră istoric de instituire a sceptrului prezidenţial. Ulterior s-a spus că excentricul pictor ar fi sesizat astfel ridicolul situaţiei, şi că telegrama ar conţine în puţinele-i cuvinte o ironie la adresa lui Ceauşescu.

Reproducerea neautorizata a textelor sau imaginilor de pe acest site este interzisa.

Andrei Kemenici: "nu mai ştiu exact cum m-am adresat atunci - vor fi solu­ţionate de generalul Stănculescu". Atunci, Ceauşescu şi-a pus mâna pe mâna m

Generalul în rezervă Andrei Kemenici, fost comandant al U.M. 01417 Târgovişte, povesteşte despre evenimentele petrecute cu soţii Ceauşescu între 22 şi 25 decembrie 1989, atunci când "răspundea cu capul de ei".

Tentativele de asasinat asupra acestora şi trocul pe care dictatorul ar fi fost dispus să-l facă pentru eliberarea lui sunt puse de generalul Kemenici pe seama unora care "şi-au dat aere că ştiu şi ei ceva" despre Revoluţie.

Jurnalul Naţional: Pentru a promova în astfel de funcţii era nevoie şi de o atitudine vădită pro-partinică. Cum se împăca asta cu răfuielile dvs. personale?

Andrei Kemenici: Eu am înţeles să-mi fac datoria în armata României la cel mai înalt nivel. Şi dacă m-am dus cu oameni la agricultură, la metrou, la Casa Poporului, în mină, i-am lă­mu­rit că-şi fac datoria patriotică faţă de ţară şi în felul ăsta am fost şi lăudat. Am înţeles că nu fac asta pentru Ceauşescu.

Când s-a întors pe dos sentimentul ăsta pe care îl aveaţi în '68 vizavi de Ceauşescu?

S-a întors în timp. Eu eram, din '76, comandant de unitate la Târgovişte. Din cauza unor tâmpenii de-ale contrainformatorilor şi ale securiştilor, am fost destituit în '86. Mai fusesem destituit o dată. Eram comandant, co­lonel cu 10 titluri de unitate de frunte. M-am luptat cu toate forţele astea şi am dovedit că nici eu, nici unitatea nu suntem vinovaţi de ceea ce ne acuzau ei şi m-au pus, tot în acel an, comandantul garnizoanei Târgovişte. Eu am făcut tot ce a trebuit cu profesionalism, iar ei prin metodele folosite m-au lovit, în mod direct, în cariera mea militară. Eu am avut o carieră de excepţie. Nu meritam. Plecam dimineaţa şi veneam seara şi, în loc de re­compense, primeam pedepse. Au acţionat împotriva mea într-un mod brutal. Eram colonel şi mă duceam dimi­nea­­ţa în civil, să nu mă vadă lumea, să stau la coadă la lapte până mă schimba soţia. Gândiţi-vă, să fii comandantul garnizoanei şi să fii pus în poziţii din astea. În plus, mă motiva şi situaţia generală, nedreptatea care era la nivelul întregului popor.
De câte ori suna telefonul, îmi tresălta inima

Din 16 până în 22...

A fost dezastru. Pe 16 ne-a adus pe toţi comandanţii în cazarmă şi s-a dat alarma de luptă parţială, ni s-a spus să nu facem ce scrie în documentele operative. Am mers în unitate, am făcut adunarea oamenilor, instruirea lor, noap­tea ne-au transmis ce program concret să desfăşu­răm. Eu eram artilerist şi rachetist. Aveam mitraliere, tu­nuri, rachete. De la comandamentul armatei ni s-a spus să nu facem pregătire specifică de apărare antiaeriană, ci să organizăm subunităţi de infanterie. Mi s-a părut ciudat. Ne aşteptam să fim folosiţi ca forţe de ordine. Ne gândeam că ne va trimite la Timişoara, unde aflasem că armata a trecut de partea populaţiei. Am avut atunci primul sentiment de panică pentru că ne puteau trimite acolo, dar şi aici în oraş. Şi cu cine mă întâlneam?! Cu fetele mele sau cu colegii mei. De câte ori suna telefonul, îmi tresălta inima, nu ştiam ce ordine mai vin...

Cel mai negru scenariu la acea vreme era că v-ar putea trimite să luptaţi împotriva celor apropiaţi.

Sigur că da. Am trăit sub o tensiune enormă şi aveam o stare de frică. Inclusiv soldaţii erau îngrijoraţi. Cei care aveau telefoane acasă, vorbeau cu familiile, ştiau ce se întâmplă. Comandamentele de armată de la minister erau într-o mare panică, nu ştiau ce să spună. De multe ori trebuia să întrebăm noi, le era frică să dea ordine. Făceam ce ne trecea nouă prin cap, pentru că de sus nu prea veneau ordine. Un lucru foarte important a fost că generalul Stănculescu l-a scos pe Ceauşescu din CC. Chiar dacă am multe reţineri împotriva lui Iliescu şi a lui Stănculescu, ăsta a fost meritul lui. Eu cred că Ceauşescu ar fi dat ordin să se tragă acolo. Dacă îl şi arestau atunci, ar fi fost mult mai bine pentru toţi.

Pe generalul Stănculescu îl ştiaţi dinainte la acea vreme?

Nu aveam relaţii apropiate directe, între noi era eşalonul armată, dar venise de mai multe ori la Târgovişte, ne cunoşteam

V-aţi trezit în 22 dimineaţa....

Care dimineaţă, că n-am dormit! Mă gândeam că mă schimbă, că îmi ia comanda ori că îmi dă vreun ordin de nu am ce să fac. Primul secretar mă simpatiza, dar nici nu avea curaj să mă toarne la Bucureşti că nu vreau să pun oameni la dispoziţie. Ne-a chemat la el pe la 7:30. Ne-a spus să mergem la unităţi că e jale, să fim cu ochii în patru şi să raportăm tot ce se întâmplă. Ni s-a spus să ţinem un miting de incriminare a acţiunii bandelor de huligani de la Timişoara. Eu am profitat de faptul că eram şi comandantul cazărmii. Le-am zis că nu facem nici un miting, că mai aşteptăm. Şi n-am făcut. Secretarii de partid mă respectau, i-am avut subordonaţi de când erau locotenenţi. Am văzut apoi la televizor plecarea lui Ceauşescu. I-am chemat pe toţi şi le-am spus: "Ceauşescu a căzut! Luaţi tot armamentul şi muniţia şi le puneţi la rastel. La militari rămâne armament şi muniţie numai la subunităţile de pază". Erau 7, în total. Le-am zis apoi: "Toată lumea în dormitoare, la televizor". De pe la ora 14:00, tot Inspectoratul de Interne era sub comanda mea. M-am dus personal acolo şi am băgat o subunitate din subordine. Am zis să nu se întâmple ne­ca­zuri şi l-am numit pe căpitanul Marian Apostol să răs­pundă de Securitate, să ia tot armamentul, muniţia şi ar­hiva. Dar aici intrăm în multe lucruri care sunt sub sem­nul întrebării. Când am ajuns eu acolo, deja tot ar­ma­men­tul era strâns la rastel şi era făcut procesul-verbal de predare-primire, dar nu spunea cui se predă. Deci nu i-am dezarmat eu. Am sigilat sălile unde era arhiva şi am dat dispoziţie să se verifice armamentul, dacă corespun­de cu procesul-ver­bal. M-am întors înapoi la unitate, în­ce­peau să vină informaţii. Am aflat că Ceauşescu e în Dâm­boviţa, am chemat comandanţii de subunităţi şi am vrut să blochez oraşul. Am dat ordin să-i caute, au plecat două subuni­tăţi, fiecare cu câte un camion cu 30 de oa­meni. Au în­chis oraşul în partea de nord şi vest, dar ei au intrat prin partea din sud, pe la Combinatul de Oţeluri Spe­ciale.

AVEAM LÂNGĂ MINE O BOMBĂ CU NEUTRONI
Cum i-aţi adus la unitate?

Cele două subunităţi se întorseseră, au spus că nu l-au găsit. Era în jur de 18:00, se întunecase. M-am gândit că se duc la Mănăstirea Dealu, el mergea des acolo. Ateriza cu un elicopter şi de-acolo venea o maşină de la Securitate care îl lua, avea maşinile lui speciale. L-am trimis pe maiorul Ion Mareş, un locţiitor al meu, împreună cu colonelul Dinu de la Securitate, care se afla la mine în birou. Le-am spus să meargă să ia un pluton antitero de la Securitate şi să meargă la mănăstire. Ai noştri nu erau specializaţi în scotociri. Când s-a dus Mareş să ia plutonul, un ofiţer i-a spus: "Ceauşeştii sunt la noi". I-a văzut acolo, m-a sunat din biroul alăturat. "Ia-i şi adu-i încoa­ce", i-am zis. Atunci i-am spus maiorului Ion Ţecu, al doilea locţiitor al meu, care era lângă mine: "Dai pe toată lumea afară din stânga unităţii, o evacuezi complet, stingi luminile, faci camuflare şi îi primeşti pe ăştia doi". Eu am luat o subunitate şi am plecat spre sediul MI, să-l ajut pe Mareş, care a ajuns cu ei între timp. I-a primit Ţecu şi i-a dus într-o încăpere cu trei paturi, unde era cald. Pe 16, când s-a făcut mobilizarea, dădusem ordin ca la fiecare birou să se introducă paturi. Când m-am întors în unitate, n-am mai putut să intrăm. Erau vreo 100 de revolu­ţionari în faţă care aflaseră că îl avem pe Ceauşes­cu. Am oprit, au coborât soldaţii, s-au uitat revoluţionarii în camion, au văzut că nu e, şi aşa am scăpat. S-au dus înapoi la Miliţie. Am intrat, iar Ţecu mi-a raportat că i-a cazat şi că Ceauşescu vrea să vorbească cu mine.

Subofiţerul de miliţie Constantin Paisie zice că v-aţi întâlnit cu Ceauşescu pe scări şi că i-aţi dat raportul.

El zice şi că le-am dat şi resturi de mâncare şi că mi-am bătut joc de ei. Paisie a avut acelaşi regim cu Ceauşescu. De aia vorbeşte aşa. De câteva ori a vrut să vorbească la telefon şi i-am zis: "Băi, băiatule, tu nu vorbeşti decât la telefonul ăsta. Dacă vorbeşti ceva despre situaţia în care te afli, sau despre ce e aici, ţi-am închis!". Şi stăteam cu mâna pe telefon. Mă temeam că spune. S-a simţit jignit şi a spus mai multe lucruri urâte şi neadevărate despre perioada în care a stat în unitate.

Paisie a fost vreodată la popotă?

Nu putea merge liber prin unitate, i s-a dat o dată aprobarea şi era să iasă scandal. Era o ură între noi şi ăştia de la Miliţie. El a fost la noi în aceeaşi poziţie ca şi Ceauşescu. Mâncam aceeaşi mâncare toţi şi nimeni nu mânca fripturi, cum presupunea el.

Ce aţi vorbit prima oară cu cei doi?

Până să vorbesc cu ei, i-am spus maiorului Ţecu să su­ne la televiziune să spună că a fost prins Ceauşescu. Eu am sunat la generalul Voinea, comandantul Armatei 1, pe telefonul secret, i-am spus că l-am reţinut pe Ceau­şescu. "Nu mai vorbeşti cu nimeni, aştepţi că te sun", mi-a spus. Cam la 10 minute m-a sunat Stănculescu, care vorbise între timp cu Voinea. M-a întrebat de ce am nevoie. I-am spus că din punctul de vedere al apărării antiaeriene suntem în siguranţă, dar că mi-e frică terestru, că nu mai am oameni. Mi-a spus că o să-mi trimită întăriri. A sunat apoi şi Voinea şi mi-a spus: "De acum nu mai vorbeşti nici cu mine, nici cu locţiitorii mei, ci numai cu Stăncu­lescu. Ai grijă, că răspunzi cu capu'!". Aveam lângă mine o bombă cu neutroni, mi-era frică şi de cei care credeam că-l apără pe Ceauşescu, dar şi de ai mei, să nu facă vreo prostie. Aveam 1.000 de arme cu muniţie. Armele şi muniţia, prin lege, stau separat, cel care are în primire una nu o are şi pe cealaltă. D'apăi când oamenii mai şi beau, cum s-a întâmplat în toată ţara?! Una din cauze asta este. De asta avem morţii. Nu că ne-am luptat cu teroriştii, ne-am luptat noi cu noi! Şi eu am avut răniţi, chiar şi patru morţi, militari care au murit din eroare.

Când şi unde s-a tras în Târgovişte?

Au fost trei atacuri. Primul a fost în noaptea de 22, dinspre Liceul Industrial de Petrol. Al doilea, dinspre car­tie­rul de locuinţe, a fost în noaptea de 23 spre 24. După o lu­nă-două s-au făcut cercetări şi s-au găsit vreo cinci ur­me de gloanţe la noi în unitate, venite din acea parte. Al trei­lea, tot în acea noapte, a fost dinspre gară. Am avut atunci doi răniţi din unitate. S-a tras de la mine din uni­ta­­te ca la poligon, în partea cu blocurile, unde a murit o fe­meie nevinovată care ieşise la fereastră, altcineva a mu­rit lângă statuia din curtea unităţii, doi pe Strada Cuza...

Cei doi de moartea cărora aţi fost acuzat...

Da, s-a demonstrat, şi am câştigat la Curtea Supremă, că nu sunt vinovat. Dosarul s-a casat. A fost vorba de doi militari din aceeaşi subunitate. Au tras unul împotriva celuilalt pentru a-şi rezolva un conflict mai vechi. Nu s-au împuşcat din eroare. Confuzia între ei este exclusă, mâncaseră 11 luni, de când erau în armată, la aceeaşi masă. Acuzaţiile au fost nişte porcării ale lui Dan Voinea pentru că am spus că procesul şi omorârea celor doi a fost cea mai mare ruşine a Revoluţiei române.

Cum s-a petrecut incidentul?

În ziua de 25 mi-am adus familia în unitate pentru că mă înştiinţaseră că fuseseră atacaţi acolo unde stăteau, într-o casă particulară de pe Strada Cuza. Am trimis în acea seară trei oameni după ei. Casa a rămas descuiată şi în ziua de 26, un subofiţer, a cărui familie stătuse acolo împreună cu familia mea, a dus trei soldaţi pentru paza casei. I-a dus în spate, într-o magazie în care era mâncare şi băutură. Pesemne că au băut mai mult decât trebuia. Doi dintre cei care fuseseră să-mi aducă familia îşi lăsaseră trasoarele în cuva de la maşina de spălat şi, în loc să-mi raporteze că se duc după ele, au plecat de capul lor să-şi ia muniţia. Unul dintre ei era magaziner şi era în halat. Acesta a rămas afară, celălalt s-a dus înăuntru. Unul dintre cei trei aflaţi în magazie vine şi îl vede pe cel rămas afară. Se cunoşteau, se şi bătuseră de două ori. A avut loc o altercaţie între ei, şi unul l-a împuşcat pe celălalt, s-a văzut şi după urmele gloanţelor că s-a tras de aproape. Cel aflat în casă după muniţie a văzut şi a tras în cel care deschisese focul. Aşa au murit cei doi. Greşeala mea a fost că am spus că eu i-am trimis, dar am făcut asta ca să nu le fac probleme subordonaţilor. Un subofiţer nu putea dispune astfel de măsuri, paza şi apărarea se execută numai de ofiţeri, aşa că atunci am luat totul asupra mea. Dar s-a dovedit că nu am fost vinovat de aceste acuzaţii.

În afară de acest episod, schimburile de focuri au fost între cei din unitate şi presupuşii teroriş­ti?

Nu cred că au fost terorişti, nu am văzut, iar dacă au fost, au foarte puţini în raport cu ceea ce gândeam noi. Toate atacurile s-au întâmplat noaptea. Ziua nu se în­tâm­­pla nimic. Asta m-a făcut să mă gândesc după aceea că erau provocate aceste schimburi de focuri, ştiind că pu­tem fi duşi în eroare cu o lanternă sau cu un foc de la o ţigară. Un soldat sau altul deschidea focul şi apoi începeau toţi. Eu am avut 37 de comandanţi, am verificat ul­terior, nici unul dintre ei nu a dat ordin să se tragă. Focul s-a executat numai din proprie iniţiativă. S-au tras sute de mii de cartuşe. A fost în al doilea rând o nepregătire a noastră, de la soldat la colonel, în a lupta cu aceste forţe invizibile. Nici eu, nici subordonaţii mei nu am văzut trupe de terorişti. S-a verificat, au fost comisii, nimeni nu a fost în măsură să prezinte un terorist până în pre­zent.

Soţii Ceauşescu ce v-au spus la prima întâlnire?

M-am dus la ei cam la o oră după ce au fost aduşi în unitate. M-am prezentant şi m-au întrebat cui mă subordonez. "Comandantului armatei". "Şi mai cui?". "Minis­trului Apărării Naţionale". "Care ministru?". "Păi to­vară­şu' Ceauşescu, nici eu nu mai ştiu, la gălăgia care e în Bucureşti...". I-am spus că în documentele mele scrie că atunci când ministrul Apărării Naţionale nu poate să-şi exercite funcţiile, locul i-l ia şeful Marelui Stat Major, care era generalul Guşă. "Cum mă, ăla pe care l-am tri­mis la Timişoara şi nu a rezolvat problema?! Âla e cu ruşii". "Aşa scriu actele, dar eu nu am vorbit cu el deloc". "Şi cu cine ai vorbit?". "Vă informez că ordinele care se dau co­mandanţilor de armată sunt date de generalul Mi­litaru". Ceauşescu a zis că ăsta-i spion sovietic, e KGB-ist, că l-a scos afară din armată. "Mie mi s-a spus de gene­ralul Mi­litaru că toate problemele dumneavoastră - nu mai ştiu exact cum m-am adresat atunci - vor fi solu­ţionate de generalul Stănculescu". Atunci, Ceauşescu şi-a pus mâna pe mâna mea şi a zis: "Să ştii că ăsta e minis­trul tău! Eu, azi-dimineaţă la 10:00, l-am numit în locul lui Milea, care a trădat. E bine, numai ordinele lui să le asculţi". Şi s-a bucurat mult când a auzit că eu execut ordinele lui Stănculescu. M-a mai întrebat ce e pe la Pi­teş­ti, la Sibiu, la Timişoara, dar nu i-am spus prea multe, i-am zis că nu cunosc. Apoi mă chema pentru toate nimicurile.

Cu generalul Militaru când aţi vorbit prima oară?

Am vorbit o dată când nu l-am găsit pe Stănculescu. A răspuns el la telefonul roşu. Ştia, era informat, spre deo­sebire de generalul Guşă. M-a întrebat dacă n-am rezol­vat problema şi mi-a spus să am grijă ca nu cumva să scape că mă mănâncă Curtea Marţială şi să ajut poporul român să scape de ei. Şi mi-aduc aminte că i-a făcut criminali. Precis! Apoi am mai vorbit de două ori în timpul procesului, când îmi spunea să mă duc la Stănculescu să fie mai scurt procesul.

PE 24 A APĂRUT "TE ROG"
Povestiţi-mi ce s-a întâmplat cu Ceauşescu în unita­te.

Eu l-am tratat cu o oarecare politeţe. I-am cerut scuze şi pentru că s-a dus soldatul cu arma după el la toaletă.

I-am zis că era pentru protecţia lui, că un lunetist din blo­curile de vizavi l-ar fi putut repera. "Lasă, lasă", făcea. Şi-a dat seama că eu caut justificări, dar că nu sunt prea convingătoare. Însă tot credea că el e comandantul su­prem. Abia pe 24 dimineaţa am reuşit să-l conving că acolo eu sunt comandant. La început dădea el ordine, fă aia, fă aia... "pregăteşte oamenii să ne duci la Bucureşti". Eu îl lăsam să vorbească, îi spuneam că atunci când o să primim aprobare o să facem asta. Pe 24, a apărut "te rog". Vreau să vă spun că Ceauşescu nu a promis milioane la nimeni, nici mie. Cel care trebuia să negocieze cu el eram eu. N-a negociat, ci a cerut imperativ să fac asta, aia... că bandele de huligani şi terorişti fac şi dreg şi că eu trebuie să-l apăr pe el, pentru ca el să păstreze independenţa şi suveranitatea ţării.

Reproducerea neautorizata a textelor sau imaginilor de pe acest site este interzisa.

Andrei Kemenici: "Militaru m-a întrebat odată dacă Ceauşescu n-a încercat să fugă. "Păi, cum să fugă?!" "Păi, ca să termini cu ei..." Înţelegeţi?!

Generalul Andrei Kemenici la stanga

Deşi mărturiseşte că şi-a dorit dispariţia lui Ceauşescu, generalul Andrei Kemenici a refuzat să intre în completul de judecată. În ciuda insistentelor sugestii venite de la Bucureşti de a-i lichida "accidental" pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, generalul Kemenici nu a vrut să-şi asume răspunderea morţii lor. După 20 de ani de la evenimentele de atunci este convins că vestitele fiole cu insulină conţineau otravă.

Jurnalul Naţional: La un moment dat, după evenimentele de atunci, spuneaţi că Stănculescu e duşmanul dvs...
Andrei Kemenici: Pentru că nu i-a convenit că am zis că s-a făcut o crimă cu Ceauşescu acolo. Militaru m-a întrebat odată dacă Ceauşescu n-a încercat să fugă. "Păi, cum să fugă?!" "Păi, ca să termini cu ei..." Înţelegeţi?! Toţi voiau să termine cu ei, dar să mă murdărească pe mine de sânge. Stănculescu a greşit pentru că a făcut ce a făcut ca să se pună bine cu Revoluţia, să spele ce făcuse la Timişoara. A făcut exces de zel în execuţie, fără a le da posibilitatea la recurs. Eu cred şi acum că unii dintre cei care au participat la proces, din ce am vorbit atunci, chiar Gică Popa, nu au ştiut că nu va urma recurs şi că îi vor executa. Apoi m-a deranjat şi cum s-a purtat Stănculescu faţă de mine. Nici n-a dat mâna cu mine. A venit şi a făcut ce a vrut în cazarma mea, când eu eram comandant. Scrie în regulament, "comandantul e suveran". Ce suveran eram eu când a venit în biroul meu şi a zis "aici vom organiza vizita medicală"?!


SĂ ŞTII CĂ ĂSTA E MINISTRUL TĂU!
Pentru cine aveţi acum mai multe resentimente, faţă de Stănculescu care v-a detronat din rolul de suveran, sau faţă de Voinea care v-a acuzat de omor?
Amândoi au lucrat mână în mână. Voinea a fost un executant docil al ordinelor lui Constantinescu, Stănculescu şi al nu ştiu mai cui ca să-mi închidă gura. Mi-a recunoscut Voinea anul trecut că nu a văzut dosarul meu, nu l-a deschis, şi m-a trimis în proces. Prin '97 m-a pus dracu' şi i-am acuzat pe unii că sunt criminali, că l-au omorât pe Ceauşescu ilegal, nu pentru ce a făcut, ci pentru ce n-a făcut.


Iulian Stoica, cel care stătea de pază la uşa camerei în care se aflau soţii Ceauşescu, spune într-un interviu că au fost patru tentative de asasinat la adresa lor.
Nu a fost nici un moment de acest fel. Nu e adevărat. Nici ceea ce a declarat el, că Ceauşescu i-a promis gradul de general sau de ministru al Apărării. Păi, Ceauşescu să facă troc cu el!? De ce n-a făcut-o cu Ţecu, cu Mareş, locţiitorii mei, sau cu mine? Am mai auzit că a spus că i-ar fi promis şi bani, 1 milion de dolari. Păi de unde să-i dea Ceauşescu lui bani, că n-avea în buzunar nici 100 de dolari. A murit mai sărac ca noi. În holul acela, unde era ca­mera în care au stat ei, nu a intrat nici pasărea. Nu aveau acces decât opt cadre. E adevărat că s-a creat o atmosferă proastă între mine şi aceştia, pentru că le-am dat nişte ordine exprese şi cred că s-au simţit jigniţi. Dar nu puteam, de exemplu, să-i dau voie lui Stoica sau lui Paisie să vorbească la telefon pentru că s-ar fi aflat de prezenţa lui Ceauşescu acolo şi nu îmi puteam permite asta. Nici ginerele meu, care era în cazarmă, nu a ştiut nimic din ce s-a întâmplat în cele patru zile. Nu mă iartă toată viaţa. Dar cei doi nu au fost niciodată în pericol, din acest punct de vedere. Se aflau în interiorul a patru centuri de siguranţă formate din soldaţi, transportoare şi tancuri.

Ce vă amintiţi din discuţiile cu Ceauşescu?
Îmi spunea: "Colonele, fii atent. Moldova o iau ruşii, Transilvania o iau ungurii, Banatul îl ia Iugoslavia, Dobrogea o iau bulgarii. România va fi numai Muntenia de odinioară. Âsta e planul americanilor şi al ruşilor, la care i-au atras şi pe unguri". El nu a crezut niciodată că poporul nu-l mai vrea. A crezut că el este mai mult decât divin şi că el este singura "cale" pe care trebuie s-o urmeze românii. Asta cu gradele promise unora a ieşit la suprafaţă, pentru că au fost unii care au făcut Revoluţia şi au vrut ca Revoluţia să le plătească lor. Ceausecu nu a promis nimanui nimic.


LUI MAREŞ I-AM SPUS SĂ TRAGĂ ÎN EL ŞI LUI ŢECU ÎN EA
Se spune că a fost agresat în unitate.
În ziua de 24 se striga pe stradă: "Ole, ole, Ceauşescu nu mai e". Atunci el a vrut să scoată pătura din geam să strige că e acolo. În cameră cu el a fost tot timpul maiorul Boboc Ioan. Boboc i-a spus prima dată că nu e voie, că dacă îl văd revoluţionarii ne omoară pe toţi, apoi l-a tras de la geam şi în momentul acela s-a lovit cu capul de masă. Elena a început să ţipe şi să strige să vină comandantul. Când m-am dus, ea mi-a spus că maiorul l-a bruscat şi că a sărit la el. L-am scos pe Boboc afară, mi-a explicat ce s-a întâmplat, şi l-am băgat înăuntru pe Iulian Stoica, cam o oră. Au apărut după '90 diverşi indivizi care şi-au dat aere că ştiu şi ei ceva despre ce s-a întâmplat şi au zis că Ceauşescu a fost bătut la Târgovişte. Păi eu acceptam aşa ceva? Noi ne-am purtat cu el omeneşte.


Aţi dat vreodată ordin să îi împuşte?
Da, de mai multe ori. Lui Mareş i-am spus să tragă în el şi lui Ţecu în ea, dacă suntem în pericol de a muri sau dacă se încerca ca ei să fie salvaţi. Au început să tremure când au auzit ordinul şi le-am explicat că dacă ei scapă, noi suntem primii care vor fi morţi. "Acum e care pe care!", le-am zis. Şi în ultima noapte, când erau în tanchetă, am dat un astfel de ordin. Înaintea lor era alt transportor, în spate eram eu cu alt transportor blindat. Antemergătorul trebuia să meargă în poziţie, în locul stabilit. Le-am spus: "Dacă ăsta din spate încearcă să iasă de pe poziţie, să vă depăşească, intraţi în el". Eu eram în spate cu "AG-ul", care perfo­rează blindajul. Într-un fel, le dau şi lor dreptate, că am dat ordine de o mare gravitate, dar nu puteam altfel. Eram pregătiţi să distrugem transportorul dacă încercau să fugă. Dar dacă voiam să-l omor, îl scoteam afară pe poartă, era suficient, şi nu luam astfel de măsuri. Dar eu primisem ordin de la Bucureşti, răspundeam cu capu' de ei.
Ordinul de a-i muta prin unitate cine l-a dat?
Eu l-am dat.


Nu vi l-a dat Stănculescu?
Nu. Eu l-am dat, pentru că mi-era frică. Nu voiam să-i ţin într-un loc descoperit, să nu fie omorâţi. În noaptea de 22 ne-am gândit la asta şi tot atunci a fost singura dată când i-am mutat. Apoi nu i-am mai dus, de frică să nu se producă incidente în care să fie implicaţi.

Au fost în transportor şi în noaptea de 24 spre 25.
Da, dar atunci ne pregăteam să-i ducem la Bucureşti. În sinea mea mă hotărâsem. În noaptea de 22 spre 23 primisem ameninţări că vin trupe speciale, că distrug cazarma, s-a tras asupra noastră şi nu mai credeam că pot să mai rezist acolo

Aţi dormit în vreuna din cele trei nopţi?
N-am dormit niciodată, poate doar să fi aţipit cu capul pe masă, dar niciodată nu m-am aşezat în pat. Nici n-am îndrăznit să mă gândesc la asta. Îmi construisem şi un băţ ascuţit pe care îl ţineam sub bărbie, să mă împungă ca să nu adorm. Mai făceam schimb cu Dinu şi cu Ţecu. Eram trei persoane la un singur pat, care a rămas nefolosit în toată această perioadă.

În momentele acelea, când nimeni nu ştia nimic sigur şi situaţia se putea întoarce de pe o faţă pe cealaltă, ce gânduri aveaţi?
Ştiam ce se întâmplase în ţară, am văzut toată lumea aceea adunată în Bucureşti, era clar pentru oricine că el nu se mai poate întoarce. Patru zile şi trei nopţi m-am rugat însă să vină să mi-i ia de pe cap. Într-un final m-am gândit la o strategie: le-am spus că sunt bolnavi, că nu rezistă şi să vină să-i ia neapărat. Au zis că-mi trimit medicamente. Şi acum cred că a fost otravă. Am vorbit cu generalul Stănculescu şi a zis că nu el le-a trimis, că nu ştie concret persoana.


În cartea lui Viorel Domenico spuneaţi că Stănculescu v-a confirmat trimiterea plicului. Deci cum e?
El ştia că medicamentele s-au trimis, dar nu ştia persoana. Eu l-am întrebat cine a scris biletul din plicul cu medicamente, că nu era nici ştampilat, nici semnat şi a zis că nu ştie. Âsta e adevărul pur. El ştia de medicamente pentru că i-am spus seara că e bolnav şi vreau să-l aduc la Bucureşti. Ca să mă oprească mi-au trimis aceste medicamente. Dar atunci când le-am primit, noaptea, nu fusesem anunţat înainte. Ulterior am vorbit cu Stănculescu, care m-a întrebat de ce nu i-am făcut injecţiile cu insulină. Mi s-a părut de la început că era ceva necurat cu ele.

Nu aţi cerut să vă trimită medicamentele?
Nici vorbă. A fost o strategie să vină să mi-i ia. Asta îmi mai trebuia, să fiu şi spital. Nici nu mă gândeam să-l tratez eu aici. Seara, după o şedinţă cu locţiitorii, luasem hotărârea să îl duc la Bucureşti, cu orice risc. L-am întrebat pe Stănculescu, mi-a spus să nu mă duc, să aştept ordine. I-am zis că nu mai pot să-l ţin, că e şi bolnav. Nu mai rezistam eu. Dar am organizat o coloană de marş, urma să plecăm în cursul nopţii, cel mai târziu dimineaţă, spre Bucureşti. I-am dus într-un transportor din dispozitivul de luptă, aşteptând aprobarea să plec cu ei. Fără aprobare era exclusă deplasarea, pentru că în armată nu se execută nimic fără ordin sau aprobare. Planul era să fac coloana de luptă şi cele trei transportoare să intre în secret în coloană, ca nimeni să nu ştie ce avem noi acolo. Soldaţilor le-am spus că avem drapelul de luptă.

Asta era în noaptea de 24 spre 25.
Da. Pe la 3:30 sunt chemat în cazarmă de ofiţerul de serviciu care îmi aduce la cunoştinţă că un colonel, Gheorghe Ştefan, de la minister, e la poartă. L-am primit, mi-a dat un plic mare. Mi-a zis să-l desfac după ce pleacă el, că nu are voie să vadă ce e înăuntru şi să-i semnez de primire. Am semnat, am pus ştampila şi a plecat. După aceea m-am gândit că ar putea fi ceva periculos acolo. L-am chemat pe Ţecu, mai era şi un maior Costea, am pipăit plicul şi am hotărât să-l desfacem. Înăuntru mai erau două plicuri, unul cu medicamente şi unul mai mic. În cel mic era un bilet nesemnat, neştampilat, scris cu litere de tipar: "CÂND A PLECAT A UI­TAT SĂ-ŞI IA MEDICAMENTELE. DACĂ NU LE FO­LOSEŞTE IMEDIAT ESTE ÎN PERICOL SÂ IN­TRE ÎN COMĂ. I LE PREDAI (PLICUL) PERSONAL".

Am ţinut acest plic 18 ani şi l-am dus apoi la Institutul Revoluţei Române. Stănculescu mi-a spus că nu ştie cine a trimis medicamentele, să fac cum cred de cuviinţă, dar să am grijă de el, că răspund cu capul. I-am repetat că vreau să vin la Bucureşti. Pe la 5 dimineaţa mi-a dat telefon că vine el să-i ia, pe la 9:00 (a venit la ora 12:11). Nici nu m-am mai dus în dispozitivul de luptă unde era Ceauşescu, am dat ordin să-i scoată de-acolo, să-i aducă în cameră să se încălzească. Se face 9:00, 9:30 şi nu venea nimeni. I-am dus înapoi în transportor. Dau telefon, nu-l găsesc pe Stănculescu, îl sun pe Guşă, care mă întreabă: "Ce colete?". Era şeful Marelui Stat Major şi nu ştia nimic. "Vorbeşte cu Stănculescu", mi-a zis. Dau telefon la comandantul Aviaţiei Militare, generalul Rus: "Am o înţelegere cu Stănculescu, să vină cu două elicoptere". Mi-a spus că nu zboară nimic, că e interdicţie totală de zbor. Înainte vorbisem şi cu generalul Mocanu, comandantul Apărării Antiaeriene a ţării (CAAT). Mi-a spus la fel, că nu zboară nimic. De trei ori am încărcat rachetele şi tunurile. Am încărcat şi am descărcat! M-am gândit că vin şi mă omoară. Atunci când am vorbit cu Stănculescu stabilisem un semn de recunoaştere.


Eşarfa galbenă
Da.
Cum a continuat povestea cu medicamentele?
Când i-am adus în cameră să se încălzească, în cele câteva ore, i-am spus lui Ceauşescu de ele, să văd ce zice... Pe de-o parte voiam să nu i le fac, pe de altă parte i le-am dat. Nu mai ştiu cum i-am zis... "Tovarăşu' Ceauşescu - foloseam toate expresiile numai să nu-i zic comandant, că atunci zicea că el comandă, - uitaţi-vă medicamentele." S-a uitat la ele cu atenţie şi a zis că astea sunt, dar că se simte bine şi o să i le facă medicul de la Bucureşti. Îi spusesem că plecăm la Bucureşti. Le-a luat şi i le-a dat ei. Se vede şi pe caseta de la proces că ea învârtea permanent acest plic. Eu nu am fost în sală decât de trei ori, să-i spun lui Stănculescu să se grăbească cu procesul, pentru că mă suna ge­neralul Militaru de la Bucureşti, care zicea să termine mai repede. După ce s-a dat sentinţa
i-au legat soldaţii. Atunci, colonelul Ştefan, cel care adusese medicamentele la poartă noaptea, le-a luat şi a fugit cu ele la elicopter.


Colonelul Ştefan când se întorsese în unitate?
Îl luase Stănculescu, venise cu el cu elicop­terul. generalul a dat telefon la Statul Major şi la contraspionaj, unde era un contraamiral Dinu, care susţine că el le-a trimis. Acum mă întreb ce căuta ăsta de la contraspionaj să trimită el medicamente? A declarat ulterior că le-a trimis pentru că le-a şi recuperat atunci, altfel n-ar fi spus acum. Acest Dinu spune că a venit Stănculescu şi a întrebat care a fost ofiţerul care a dus plicul la Târgovişte şi să-l trimită la el la ordin, la Bucureşti. Şi l-a luat cu el aici. De ce!? Am aflat că acest Gheorghe Ştefan, care a adus medicamentele, a ajuns apoi general. Rolul lui aici ăsta a fost, să le recupereze. Nici nu a văzut execuţia, după proces a luat plicul şi s-a dus direct la elicopter.

Şi, după 15 ani, domnul Dinu de la contraspionaj dă acele fiole la Institutul Revoluţiei. De ce le-a ţinut atât timp? Fiindcă atunci erau altele!

Şi vă mai spun ceva. Nu veneau ei aici în ziua de Crăciun să-l ia pe Ceauşescu, dacă nu spuneam că plec cu el la Bucureşti. Nu voiau să-l ia de aici. Toţi voiau să se întâmple ceva ca să se spele pe mâini şi să nu aibă răspunderea, cum o au acum. De ce nu se analizează cât de legal s-au desfăşurat aceste fapte pe care, repet, le consider ilegale?


DOAMNE, IARTĂ-MĂ PENTRU CE AM FĂCUT!
Dvs. vă doreaţi exact lucrul care s-a întâmplat. Moartea lor, în urma unui proces. De ce aţi criticat ulterior sentinţa?
Nu am criticat sentinţa, ci execuţia, ceea ce e cu totul altceva. Trebuia să aibă dreptul la recurs. Nu e mare lucru, dar, din punct de vedere moral, această democraţie a început cu un act stalinist. Gică Popa nu a văzut execuţia, nici nu ştia că s-a făcut şi, când i-am spus că i-au executat, şi-a făcut cruce şi a zis: "Doamne, iartă-mă pentru ce am făcut!". Şi-a pus cascheta înapoi şi a mai spus: "Totuşi, şi-au meritat soarta". Cred că Popa şi Nistor, care erau jurişti, n-au crezut sau n-au ştiut că această sentinţă se va executa acolo, după prima judecată de fond. Am fost bulversaţi toţi. E adevărat că mi-am dorit această sentinţă, întrucât era prevăzută în Codul Penal al lui Ceauşescu.

Aţi fi făcut acelaşi lucru pe care l-au făcut şi ei.
Stănculescu mi-a spus şi mie şi locţiitorilor mei să intrăm în complet, dar am refuzat. Ştiam finalul. N-am vrut să ne asumăm răspunderea morţii lor fără judecarea recursului legal. Am fi semnat însă şi noi sentinţa. Era un amestec de responsabilitate, de credinţă şi de moralitate.

De ce credeţi că s-a sinucis Gică Popa?
Completul s-a adunat în hol, eram şi eu cu locţiitorii mei, şi li s-a spus aşa: "cei pe care trebuie să-i judecaţi sunt Nicolae şi Elena Ceauşescu". Vă spun că au înlemnit. Şi Voican Voiculescu a spus: "Să nu aveţi nici o milă, să-i judecaţi ca pe nişte trădători, ca pe nişte criminali, să le daţi ceea ce merită. Aveţi timp 15 minute să vă faceţi treaba, după care va începe procesul". Tremurau toţi, asta mă duce cu gândul că ei n-au ştiut pe cine vor judeca. Gică Popa s-a sinucis de frica răspunderii morale pe care a avut-o faţă de nelegalitatea acestui proces. El a fost omul care a înţeles răspunderea. El nu a fost preşedintele completului de judecată. Nu a aşteptat să spună procurorul şi apărătorii ce au de spus. Şi el a fost tot procuror. Şi-a dat seama că a fost principalul vinovat în desfăşurarea judecăţii fără probe şi martori care să susţină vinovăţia inculpaţilor.Regret pentru că mă gândesc acum că poate aş fi putut să influenţez în vreun fel soarta lor.


În ce sens?
Să nu fie ucişi acolo.

Sunt lucruri care ţin de jurământul militar, lucruri cu care e posibil să plecăm la cele veşnice. Sunt chestiuni ce depăşesc problemele care se pot spune în presă, dar care nu afectează ceea ce am discutat până acum. Vă dau un exemplu. Când am dat telefon să văd dacă vin elicopterele, un domn mare de-acolo mi-a spus: "Băi, nu mai vine nimeni, rezolvă tu problema!". Dar ce mai contează acum, când toţi gândeam că el trebuie să dispară? Moartea lor a salvat, cred eu, multe alte vieţi şi a evitat alte distrugeri de bunuri materiale.

Exact. Altă persoană importantă m-a întrebat: "N-au încercat să fugă ca să scapi şi tu de ei? Tu trebuie să faci ce vrea poporul român". Cam aşa mi se spunea, că eu sunt unealta poporului român şi că trebuie să fac dreptate. Păi, aşa se face dreptate!?

Care sunt lucrurile pe care nu le-aţi spus?

Important era cum dispăreau.

Dar vă doreaţi asta.
Da, dar nu acolo. Nu în curtea mea. Eu aveam 27 de ani în această unitate. O faptă ca asta, chiar pe bună dreptate făcută, parcă n-ai vrea s-o faci tu, s-o facă altcineva. Aşa suntem noi, mai mici, din punctul de vedere al conştiinţei. De-asta voiam să-i duc şi la Bucureşti, să scap de ei şi să mă spăl pe mâini. Cei de la Bucureşti aveau puterea de decizie. Eu nu puteam avea puterea de viaţă şi de moarte asupra acestor oameni.


REVOLUŢIA A FOST SPRIJINITĂ DE AMERICANI, DE RUŞI ŞI DE UNGURI
Ce s-a întâmplat după execuţie în unitate?
În noaptea de 25 au sunat telefoanele cu ameninţări: "Crăciunul a fost al vostru, Anul Nou va fi al nostru" sau "Nici o casă fără mort pe masă". N-am păzit cazarma în zilele cât au fost ei aici cum am păzit-o după aia. Când mi-am dat seama că nu vom fi atacaţi din exterior, am făcut reorganizare şi am dublat paza, am improvizat nişte reflectoare, am pus santinele la alimente...
Credeam că Ceauşescu are fanatici care se vor răzbuna pe noi pentru faptele noastre. Presiunea era mai mare, pentru că trăisem drama morţii lor, pentru că ştiam că sentinţa nu fost corectă. Ar fi trebuit să fim satisfăcuţi că ne-am făcut datoria faţă de poporul român, că ne-am îndeplinit misiunea şi l-am predat conducătorilor Revoluţiei - asta am văzut noi în cei care au venit cu banderole pe mână. Ne aşteptam să fim elogiaţi şi, în loc, primeam ameninţări. Unele s-ar putea să fi venit chiar din cadrul unităţii. Am fost în alertă până prin luna martie.

Cu ce întrebări aţi rămas după 20 de ani?
Sunt prea multe. Prima este că nu am fost lămurit cum s-a luat această decizie. Stănculescu, Măgureanu şi Voican au venit cu ideea de a-i termina aici. Ei au ştiut de la început. Apoi, mă întreb cum a fost posibil ca atunci, la venirea lor, să se încalce atât de grosolan legile ţării, şi mă refer aici la regimul de zbor care e valabil nu numai la noi, ci oriunde.

Stănculescu a zburat fără aprobare, nu a spus nici comandantului Aviaţiei, nici la CAAT, ba mai mult, i-a indus în eroare, a zburat la mică înălţime, întâi spre Ploieşti, după care spre Târgovişte. Puteau să fie foarte uşor doborâţi. Cum de au ajuns până aici? Apoi, teroriştii... să nu prinzi nici unul?!.

Cât de nepregătiţi am fi fost, putea cineva să prindă sau să vadă măcar unul. Ori ei au fost foarte puţini şi bine pregătiţi, ori noi o armată prea prost instruită, antrenată la agricultură.

Eu vă spun un lucru pe care-l ştiu de la Ceauşescu: Revoluţia a fost sprijinită de americani, de ruşi şi de unguri în mod efectiv. Nu spun că au făcut-o ei, dar au contribuit, au iniţiat-o şi au ajutat să se întâmple.
Dacă noi nu îl arestam aici, puteam să ne trezim cu trupe peste noi. Am auzit că se concentraseră divizii îndreptate spre noi la frontiere, în Republica Moldova şi Ungaria, să vină să ne ajute.

Mândria mea şi a militarilor de aici e că l-am capturat pe Ceauşescu, iar ce s-a întâmplat cu el după proces nu ne priveşte. Altfel o făceau ăia veneau ei.

Sursa: Jurnalul National

CAIETELE REVOLUTIEI pagina 44 - 45 :

Procesul a durat doua ore incepand de la ora 12:50 si pina la ora 14:30. In 22 decembrie la ora 14:40 Colonelul Gica Popa (judecatorul) citeste sentinta de condamnare - la ora 14:50 sotii Ceausescu sunt executati legati la mina si pusi pe zidul WC-ului din Unitatea Militara de la Targoviste UM.01417

Reproducerea neautorizata a textelor sau imaginilor de pe acest site este interzisa.

Ion Iliescu - dizidenţă descoperită după 20 de ani

"Dizidentul marginalizat" Ion Iliescu joaca cerculete cu Nicolae Ceausescu in 1976 Iasi

Ion Iliescu in spate la dreapta zambeste uitandu-se la Nicu Ceausescu

Nina Iliescu intre Elena Ceausescu si Nicolae discuta cu Elena Ceausescu

"Dizidentul marginalizat'"Ion Iliescu alaturi de prietena Elena Ceausescu, 1976

Nina Iliescu intre Elena Ceausescu si Ion Iliescu 1976

Generalul Victor Atanasie Stanculescu ii saruta mina lui Elena Ceausescu

Nina Iliescu se distreaza intre Nicolae si Nicu Ceausescu, in 1976.

Ion Iliescu ii multumeste lui Miron Cozma

Ion Iliescu o suljeste pe Elena Ceausescu tinind-ui sagetii in 1976"marginalizatu'"

Nicolae Ceausescu cu familia regala

"Dezidentul" Ion Iliescu se distreaza la Iasi 1976 cu familia Ceausescu

Prima oara am auzit că Ion Iliescu a scris în 1989 o scrisoare împotriva lui Ceauşescu acum 5 zile, în 11 martie 2009. Atunci, pe forumul revoluţiei a apărut un mesaj al forumistului Emil Sângeorzan (pe care nu-l cunosc personal şi nu garantez că numele sub care scrie e real) care semnala că în “Caietele Revoluţiei” nr. 1 (20)/2009 a apărut o scrisoare critică la adresa PCR care chipurile ar fi fost redactată de Iliescu înaintea revoluţiei. Adică: “Caietele Revoluţiei”, editate de Institutul Revoluţiei Române condus de Ion Iliescu, certifică faptul că Ion Iliescu a fost un mare dizident al epocii Ceauşescu. Pînă atunci Ion Iliescu era o persoană căreia i se crease o aură de dizidenţă, dar nu se putea spune nimic concret în ce a constat dizidenţa dînsului. Unor foşti ştabi comunişti precum Bîrlădeanu sau Brucan sau securistului Dumitru Mazilu li se pot aduce multe critici, dar nu li se poate contesta faptul că au avut curajul iscălirii unor documente contestatare împotriva regimului Ceauşescu, dar despre Iliescu se ştia că nu iscălise nimic. Nici măcar dosarul de securitate a lui Iliescu nu s-a mai găsit. Aşa că, avem ziariştii de la “Jurnalul Naţional” care ne spun că în 1989 “Ion Iliescu era supravegheat strict de Securitate, avînd telefoanele ascultate, microfoane în birou şi chiar pe culoarele etajului în care lucra la Casa Scînteii. Nici libertate de mişcare nu avea, fiind în permanenţă urmărit de două echipaje ale Securităţii”, dar dovezi ioc. Un Vadim Tudor poate arăta zeci de file din dosarul său de securitate care dovedesc că a fost urmărit, un Ion Iliescu nu poate arăta nimic. Avem doar declaraţiile proprii ale lui Ion Iliescu cum că a intrat în conflict cu Ceauşescu din 1971, şi avem

fotografiile din 1976 care dezvăluie natura acestui conflict.

Reproduc mesajul din 11 martie 2009 a lui Emil Sângeorzan, care mi-a semnalat răsturnarea de situaţie (păstrez evidenţierile autorului):
Iată ultimii proaspăt dizidenţi descoperiţi de “cercetările istorice” : Virgil Măgureanu şi Ion Iliescu. Am putea surâde dacă nu ar fi de-a dreptul ridicol. Şi noi, care ne tot întrebam cine a luptat pentru noi înainte de decembrie 1989 împotriva dictaturii …
După aproape 20 de ani, apare aşadar pentru prima oară o scrisoare pe care tovarăşul Iliescu ar fi redactat-o şi trimis-o în martie 1990 [voia să scrie 1989] Partidului Comunist Român, semnată de “Comitetul de Iniţiativă al Frontului Patriotic Socialist” (?). O găsim, această scrisoare, în ultimul număr din Caietele Revoluţiei, 1 (20), IRRD, 2009, pp. 59-67.

Şi iată cum, supărat că n-a fost dizident la timp, tovarăşul Ilitch scoate iepurele dizidenţei din jobenul său magic ! O altă emanaţie, nu ! Că doar se pricepe la asemenea scamatorii politicianiste. Inutil să adăugăm (o facem totuşi) că scrisoarea în cauză n-a văzut-o nimeni până acum, n-a ajuns nicăieri vreodată, nu a auzit nimeni de ea (în afară, desigur, de cei doi interesaţi, Măgureanu şi Iliescu) şi nu a asumat-o nimeni public înainte de decembrie 1989. De abia 20 de ani mai târziu se trezesc doi haioşi care să şi-o lipească pe frunte pentru a dobândi titlul mult râvnit de “dizidenţi” a parte post.

După modesta mea opinie, aşa cum poate fi calificată o acţiune, din punct de vedere legal, drept un “fals în acte publice”, tot la fel putem califica şi tentativa disperată a tovarăşului Ilitch drept un “fals istoric“. Fiecare poate, desigur, să judece valoarea sau validitatea acestui “document”, însă, în ceea ce mă priveşte, îmi permit să consider că tovarăşul Iliescu nu face altceva prin această acţiune decât să-şi confirme statutul de impostor. Scuzată-mi fie duritatea expresiei, dar, sinceri să fim : nu îi ajungea că a deturnat Revoluţia, că a împărţit ciolane la toţi securiştii, că a ascuns prin toate mijloacele vinovăţiile represiunii din decembrie 1989, că a acceptat să fie complicele jafului ţării care a avut loc sub oblăduirea sa şi că a împins România în stagnare şi recesiune timp de 10 ani (2 + 4 + 4) ? Nu i-a fost de ajuns ? Ce mai doreşte domnia sa ? Să-i mai ridicăm şi o statuie de erou naţional, de dizident şi revoluţionar ? Nu ar fi cam mult, totuşi ?
Vedeţi şi dvoastră unde duce megalomania şi lipsa de bun simţ (ca să nu spun mai mult) ?

Reacţia mea după acest mesaj a fost să caut pe saitul IRR “Caietele Revoluţiei” cu pricina, dar acestea nu fuseseră încă postate.

Acum însă, în “Jurnalul Naţional” din 16 martie 2009, apare exact pretinsul document care dezvăluie dizidenţa lui Iliescu.

“Prezentăm în exclusi­vitate acest document al istoriei recente”, scrie “Jurnalul Naţional”. Cum prezintă ziarul “în exclusivitate” un document deja prezentat de “Caietele Revoluţiei” e o enigmă pentru mine. Ion Iliescu pare să-şi fi dat seama că credibilitatea “dezvăluirilor” ar fi afectată dacă ar proveni de la Institutul Revoluţiei condus de dînsul şi preferă să răspîndească, pentru opinia publică, ideea că dezvăluirea a fost făcută de ziarul “independent” de tip “quality” care e “Jurnalul Naţional”. Poate de aia s-a amînat şi punerea pe saitul Institutului Revoluţiei a ultimului număr din “Caietele Revoluţiei”.
După modelul Ion Iliescu vor putea apărea şi alţii care vor pretinde fapte eroice împotriva lui Ceauşescu de care, la momentul respectiv, nu a auzit nimeni. Avem şi un Institut al Revoluţiei care să consemneze aceste fapte.

Motivul pentru care ni se zice că Ion Iliescu a dezvăluit abia acum scrisoarea lui anti-Ceauşescu este că această scrisoare a fost pomenită în cartea “De la regimul comunist la regimul Iliescu” scrisă de Virgil Măgureanu şi Alex Mihai Stoenescu. La momentul apariţiei respectivei cărţi am comentat-o pe acest blog, exprimîndu-mi scepticismul cuvenit.

Mai urmăreşte, pe acest blog, comentarii precedente faţă de Virgil Măgureanu şi Alex Mihai Stoenescu:- Raportul SRI din 1994 despre revoluţie, de pe vremea lui Virgil Măgureanu- “Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu” - comentariu la primul volum al acestuia despre revoluţie - “Istoria loviturilor de stat în România - vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004.- “Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” - comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România - vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005.- Greşita distincţie a lui Alex Stoenescu: “diversiune” şi “revoltă populară” (I) - prima parte a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)- Greşita distincţie a lui Alex Stonenescu: “diversiune” şi “revoltă populară” (2) - a 2-a partea a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai
Stoenescu (Editura Rao 2005)- Căderea lui Ceauşescu, văzută de Alex Stoenescu - Comentariu la partea legată de căderea lui Ceauşescu din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)

Sursa Marius Mioc

Ovide, sursa de la care Stoenescu a preluat documentul este Virgil Măgureanu. Întrebarea este în ce măsură Măgureanu este o sursă credibilă. Chiar dacă Iliescu confirmă acum pe Măgureanu, întrebarea este dacă putem avea încredere în ce spun Iliescu şi Măgureanu.
Dar chiar dacă documentul e adevărat, fiindcă n-a ajuns la destinaţie şi n-a fost difuzat efectul său asupra evenimentelor din 1989 e nul - îl putem încadra în categoria “literatură de sertar”. Observ că Iliescu nici nu l-a semnat cu nume propriu - semnătura “Frontul Popular Socialist” este de fapt anonimă. Dizidenţii adevăraţi şi-au asumat răspunderea şi riscul semnării cu nume propriu a textelor critice la adresa regimului.

Ovide, treaba cu Iliescu care a întocmit o scrisoare anticeauşistă care n-a ajuns la destinaţie seamănă cu pretenţiile lui Stănculescu, care după ce a fost numit comandant militar unic la Timişoara zice că şi-a scris demisia dar apoi i-a fost frică s-o prezinte şi a rupt hîrtia. Adică se susţin nişte fapte care nu pot fi confirmate. Despre ambasadorul respectiv remarc că nimeni nu spune exact cine era.

Se spune că Iliescu a fost urmărit de securitate, că erau securişti pe urmele lui. Păi securiştii ăştia la sfîrşitul programului nu făceau un raport despre ce observaseră? Mîncau degeaba banii clasei muncitoare? După urmărire timp de luni sau ani de zile, cu două echipaje plus tehnică operativă (cum ni se spune), ar trebui să existe maldăre de rapoarte. Dacă nu în arhivele securităţii, atunci în arhivele PCR, dar undeva ar trebui să fie rapoartele astea, pe care nici un istoric nu le-a văzut de 20 de ani.

Despre familia Ceausescu

Despre familia Ceausescu s-au aflat detalii dincolo de biografiile oficiale abia dupa 1989. Din marturiile apropiatilor si uneori ale membrilor mai departati ai familiei, se stie azi despre betiile lui Andruta, despre preferintele culinare ale cuplului Elena si Nicolae Ceausescu sau despre aventurile neconforme cu morala proletara ale ""mostenitorilor"".


Despre familia Ceausescu s-au aflat detalii dincolo de biografiile oficiale abia dupa 1989. Din marturiile apropiatilor si uneori ale membrilor mai departati ai familiei, se stie azi despre betiile lui Andruta, despre preferintele culinare ale cuplului Elena si Nicolae Ceausescu sau despre aventurile neconforme cu morala proletara ale ""mostenitorilor"".

Parintii viitorului ""carmaci"" al Romaniei au fost Andruta (1886-1969) si Alexandrina (Lixandra, 1888-1970). In casa lor saracacioasa din Scornicesti (judetul Olt) s-au nascut cei 10 copii, dintre care numai noua au supravietuit. Mizeria de zi cu zi, betiile lui Andruta i-au obligat pe fiecare dintre copii sa ia drumul pribegiei. Scoala au facut pe apucate. Oamenii din Scornicesti isi aduc aminte ca Andruta isi batea deseori nevasta si copii, Alexandrina suportandu-i cu stoicism ""dictatura"". Nici unul dintre parinti nu si-a imaginat ca din pulberea Scornicestilor se va naste ""geniul din Carpati"". Abia dupa 1965 (anul alegerii lui Nicolae Ceausescu ca secretar general al PCR), impreuna cu consoarta lui, Nicolae a dezvoltat un cult al parintilor. Si azi, exista in Scornicesti o biserica ridicata in cinstea lor la ordinul lui Ceausescu, marturie stand portretele votive ale lui Andruta si Alexandrinei.

""RAMURILE"". Primul vlastar al familiei Ceausescu a fost Niculina, nascuta 1914. Ea a plecat prima la Bucuresti, sa caute de lucru. Aici l-a gazduit pe fratele ei mai mic, Nicolae, in 1929. Copilul este bagat calfa la cizmar, dar nu va imbratisa meseria, el declarandu-i cumnatului sau - cizmarul Rusescu - ca va fi ""Stalinul Romaniei"".

ECONOMISTUL. Urmatorul nascut al familiei a fost Marin (1916-1989). Absolvent al Academiei de Stiinte Economice, a condus timp de mai multi ani Agentia Economica a Romaniei din Viena, unde si-a gasit si sfarsitul. L-au mostenit cele doua fiice, Mihaela si Gabriela.

""FIUL IUBIT"". Nicolae Ceausescu s-a nascut la 26 ianuarie 1918, desi certificatul sau de nastere atesta ca a fost primul copil din Scornicesti nascut in 1918, la data de 23 ianuarie. Despre el s-au scris numeroase ""opere stiintifice"", dar si ""omagii"", care au ascuns adevarul despre ""omul Ceausescu"". Din casatoria sa cu Lenuta Petrescu, viitor ""doctor academician inginer Elena Ceausescu"", au rezultat cele trei vlastare: Valentin, Zoia si Nicu. Valentin (singurul copil al cuplului care mai traieste, nascut in 1948) este absolvent al Facultatii de Fizica si unul dintre cele mai discrete persoane din anturajul fostei familii prezidentiale. Spre deosebire de el, ""Printisorul"" - Nicu (nascut 1953) - a avut o viata plina de aventuri. Cu toate acestea, el a ramas preferatul lui Ceausescu pentru preluarea mostenirii politice a Romaniei. In 1989, Nicu a avut aceeasi soarta ca si fratii sai, fiind arestat si judecat. A murit la Viena, in 1996. Zoia Ceausescu s-a nascut in 1949 si a urmat Facultatea de Matematica.

UNITATE. Conform moralei proletare, familia Ceausescu a trebuit sa-si mentina armonia, in ciuda nemultumirilor copiilor


GENERALUL. Ilie Ceausescu s-a remarcat in familie ca detinand cea mai inalta functie din Armata. A fost ridicat la gradul de general la varsta de 51 de ani, dar a mai indeplinit alte functii politice si administrative, printre care functia de secretar adjunct al Consiliului Politic Superior al Armatei (1980-1989). A raspuns de clubul sportiv Steaua, unde a facut numeroase abuzuri. In 1990 a fost trecut in rezerva si apoi arestat pentru cateva luni. Cu timpul, si-a pastrat gradele militare si, se pare, chiar un oarecare prestigiu in randul Armatei. A murit in 2002.

ZIARISTUL. Al cincilea copil nascut in casa batraneasca de la Scornicesti (1922) a fost Florea Ceausescu. Dupa venirea comunistilor la putere, in 1944, Florea si-a inceput cariera in presa, mai intai la ziarul de partid al raionului Bucuresti - ""Steagul Rosu"", ajungand ulterior la oficiosul PCR - ""Scanteia"". Apropiatii vorbesc despre asemanarea izbitoare dintre el si Nicolae Ceausescu, lucru care ducea uneori la confundarea lor. A murit la varsta de 84 de ani.

SEF LA CADRE. Cel de-al saptelea copil al familiei Ceausescu a fost Nicolae Andruta Ceausescu, nascut in 1924. Se spune ca la nasterea sa, tatal, Andruta, beat fiind, l-a declarat tot Nicolae, desi mai avea un… Nicolae acasa. Din acest motiv, mai tarziu, in ""epoca de aur"", acestui Nicolae i s-a adaugat prenumele tatalui - Andruta. A lucrat ca si sef al cadrelor din Ministerul de Interne. Datorita unei neintelegeri cu fratele sau mai mare - ""presedintele"" - Nicolae Andruta a fost ""exilat"" la conducerea Scolii de ofiteri din Baneasa.

MUNCITOAREA. Maria Agachi, nascuta Ceausescu, a avut doua fete, Niculina si Angela. A lucrat ca muncitor la Electromagnetica, apoi, datorita pozitiei rudelor sale, a ajuns sef de sectie in aceeasi uzina.

PROFESOARA. Elena Barbulescu, nascuta Ceausescu (1928-2001), a predat istoria la Liceul din Scornicesti. Datorita inrudirii cu Nicolae Ceausescu, a inaintat repede in cariera didactica, ajungand rapid directorul liceului si ulterior inspector scolar pe intregul judet Olt. A avut doua fiice - Eugenia si Nadia - si un fiu - Emil.

AGRONOMUL. Ultimul fiu al lui Andruta, Ion - a urmat o cariera didactica la Institutul Agronomic din Bucuresti si a condus Academia de Stiinte Agricole. Dupa Revolutie s-a adaptat vremurilor, infiintand o firma si scriind lucrari din domeniul horticulturii.

NEPOTII. Arborele familiei Ceausescu a cuprins 18 nepoti - 11 fete si 7 baieti. Dintre ei, doar doi au lasat mai multe si savuroase marturii despre soarta familiei Ceausescu: Mihaela Moraru (fiica lui Marin Ceausescu) si Emil Barbulescu (fiul Elenei Barbulescu, nascut in 1958).

LIVIU TURCU: ""DRUMURI INTERSECTATE INTAMPLATOR""
Zoia Ceausescu este exemplul tragic al destinului copiilor care platesc scump greselile parintilor. Intamplarea face ca noi sa fi apartinut aceleiasi generatii, fiind simultan studenti la Universitatea Bucuresti, fiecare la facultati diferite. Activitatile studentesti, indeosebi cele legate de editarea unei reviste social-culturale, ne-au intersectat absolut intamplator drumurile, fara a depasi semnificatia evenimentului diurn. Iata doi oameni veniti din lumi complet diferite, cu experiente ale copilariei si adolescentei aflate la poli opusi sub aspectul conditiilor materiale si a facilitatilor aferente. Unul beneficiind in continuare de conditii de exceptie, si altul inca luptand sa supravietuiasca pentru a putea sa-si desavarseasca educatia. Si cu toate acestea, nimic din ceea ce am observat, direct sau indirect, din discutiile cu cei care au cunoscut-o personal, nu a putut sa-mi altereze imaginea unui om inteligent, onest, capabil sa-si faca un destin profesional prin propriile forte. Viata avea sa confirme intre altele aceste doua calitati ale lui Zoia Ceausescu. Ar fi putut sa faca o cariera publica ""zgomotoasa"", a si fost impinsa de mama sa in acest sens, dar a preferat mai mult sau mai putin anonimatul. (...) In valtoarea evenimentelor istorice din decembrie 1989, Zoia Ceausescu a platit din nou in planul vietii personale un pret nedrept ca urmare a lipsei de transparenta ce insoteste de regula viata familiilor dictatoare. (...) In acest context, nimic nu cred ca se potriveste mai bine pentru epitaful lui Zoia Ceausescu decat reflectia scriitorului scotian James Barrie, conform careia ""Viata este in esenta doar o nesfarsita lectie pe tema umilintei"". Sa-i fie tarana usoara!


ION MIHAI PACEPA: ""SI-A URAT NUMELE""
De mortuis nil nisi bonum (Despre morti, numai de bine - n.n.). Zoia si-a urat numele. Si parintii. De aceea s-a mutat atat din palatele dictatorilor, cat si din viata lor. Tot de aceea a refuzat cu ineversunare sa se lase implicata in politica Romaniei comuniste - visul Elenei - si a cautat refugiu in rigiditatea stiintelor exacte. ""Matematica n-are culoare politica"", mi-a spus de nenumarate ori. Cu putin timp inainte de a-l ""trada"" pe Ceausescu am fost impreuna cu Zoia la Paris pentru cateva saptamani. Elena era furioasa ca se indragostise de un pamantean de rand si spera ca Parisul o va vindeca. Acolo am descoperit-o pe adevarata Zoia: o fata modesta, care detesta bijuteriile, onorurile si blanurile. Nu mi-a cerut nici macar o data sa o duc la cumparaturi - sportul favorit al Elenei. Nici sa-i popularizez prezenta sau sa organizez banchete in cinstea ei - sporturile favorite ale lui Ceausescu. A fost interesata doar de muzee, teatre si librarii. Acolo devenea spumosa si vulcanica. Cand ne reintorceam la ambasada - unde am locuit - se remetamorfoza in aceeasi Zoia apatica, care nu voia sa profite de pe urma numelui sau. Nu agrea nici plocoanele si nici ploconelile. De regula, se retragea intr-unul dintre saloanele ambasadei - cu un album de arta sau o carte de matematica. Cand citea, fuma tigara dupa tigara. Se pare ca asta i-a fost fatal. Dumnezeu sa o ierte!


""STAI CU NOI!""
""Zoia era o fata buna, ascultatoare si linistita, nu-i placea sa umble pe strada... Si Valentin la fel. Tot timpul stateau cu burta pe carte. (...) Sa stiti ca, pana s-au facut mari, toti trei dormeau in aceeasi camera. Cred ca pana prin clasa a cincea. Aveau doar paturi separate"" (...) ""Ceausescu o iubea foarte mult pe Zoia. Cand venea seara se ducea si-i spunea: «Hai, Zoie, stai cu noi la masa!» Semana cu el putin. Ea si Valentin au fost niste copii extraordinari inca de mici"".


GOSPODINA
""Zoia a fost logodita timp de cateva luni cu un doctor din Cluj, al carui tata era un scriitor renumit. (...) Nu stiu ce s-a intamplat intr-o buna zi, ca baiatul si-a luat catelusa, masina si a plecat inapoi la Cluj. Nu s-a mai intors niciodata! (...) Dupa vreo patru ani, Zoia s-a casatorit cu actualul ei sot, Opran, profesor la Politehnica."" (...) ""Sa stiti ca si Zoia era gospodina! Chiar inainte sa se casatoreasca isi punea singura muraturi pentru iarna. Cand s-a maritat, a stat o perioada cu parintii, dupa care s-a mutat intr-o casa aproape de Biserica Alba, pe Calea Victoriei"", povesteste Suzana Andreias, in cartea Mariei Dobrescu.


POST
""Nu cred ca erau nebotezati, fiindca mama lui Ceausescu era foarte credincioasa. Ca si Zoia. E asa de credincioasa! Posteste si merge la biserica. De cand era eleva, studenta. (...) Ea mergea la biserica inainte de a ajunge acasa, cand iesea de la liceu. (...) Cred ca de la colegii de scoala a invatat, de la prieteni. Eu asa o stiu. Cand a terminat liceul, inainte de a da examen la facultate, a stat la Snagov vreo trei saptamani impreuna cu o colega de-a ei. Miercurea si vinerea, cand ii dadeam sa manance, Zoia imi spunea: «Eu nu mananc de dulce»!"". Nota: Citatele au fost preluate din lucrarea ""La curtea lui Ceausescu"" de Maria Dobrescu.

Stenograma întâlnirii Ceausescu Gorbaciov - 4 decembrie 1989

4 decembrie 1989 / Ultima întâlnire dintre Nicolae Ceauşescu şi Mihail Gorbaciov. Proiectele megalomanice ale dictatorului român l-au îngrozit pe "ţarul roşu", fapt ce i-a grăbit sfârşitul "geniului din Carpaţi"


În exclusivitate, stenograma întâlnirii cu Gorbaciov
Redăm sinteza stenogramei ultimei întâlniri dintre Ceauşescu şi Gorbaciov. Coroborată cu datele prezentate anterior, documentul e plin de semnificaţii. Evoluţia protagoniştilor elimină, de asemenea, supoziţia de iresponsabilitate psihică atribuită de anumiţi politologi lui Ceauşescu.

La întâlnire au participat tovarăşii Constantin Dăscălescu, prim-ministru al Guvernului Republicii Socialiste România, şi N.I. Rîjkov, preşedintele Consiliului de Miniştri al URSS.

M.S. Gorbaciov: Tovarăşe Ceauşescu, în primul rând aş dori să vă felicit în numele conducerii noastre pentu încheierea cu succes a Congresului dumneavoastră. Eu cred că dumneavoastră sunteţi satisfăcut de rezultatele Congresului. În societatea dumneavoastră, în rândul comuniştilor români, după câte mi-au povestit tovarăşii noştri, reacţia este bună la hotărârile Congresului.
În numele meu şi al conducerii sovietice, vă adresez dumneavoastră şi întregii conduceri de partid un salut cordial şi cele mai bune urări de succes în înfăptuirea hotărârilor Congresului.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Eu aş dori să vă mulţumesc pentru salutul adresat şi, la rândul meu, aş dori să vă adresez şi eu, în numele conducerii noastre de partid, al meu personal, dumneavoastră şi conducerii sovietice, un salut călduros.
Desigur, sunt bucuros că am convenit să avem o întâlnire, deşi este nevoie de o întâlnire mai lungă.

M.S. Gorbaciov: Vom căuta timp şi pentru aceasta.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Sunt foarte multe probleme de discutat.
Vă mulţumesc pentru felicitările adresate în legătură cu încheierea Congresului. Într-adevăr, a fost un Congres bun şi s-a încheiat cu rezultate bune. Acum trebuie să lucrăm pentru a realiza în practică cele hotărâte de Congres.

M.S.Gorbaciov:Întotdeauna, după un mare eveniment de acest fel, mai ales după un congres, avem în faţă sarcini foarte mari. Totdeauna este aşa.
La noi situaţia necesită o atenţie foarte mare. Noi aşa o şi abordăm. Preocuparea noastră principală este să ne descotorosim de elementele care au îngreunat dezvoltarea noastră. Desigur, noi suntem ataşaţi opţiunii noastre şi nu putem fi de acord cu încercările care se fac de a aprecia drumul pe care noi l-am parcurs până acum ca un drum de greşeli şi speranţe neîmplinite. Este un proces complex şi o astfel de cotitură în lume, cum este revoluţia noastră, nu se poate aprecia numai prin "alb şi negru", chiar dacă judecăm după criterii mari, istorice, şi fără să exagerăm.
Eu cred că nu putem să admitem din punctul de vedere al adevărului şi al moralei, să se subaprecieze ceea ce au făcut generaţiile premergătoare. Ei au trăit, şi-au sacrificat sănătatea, viaţa, însăşi şi s-au bucurat, cu toate că au fost şi drame. De aceea noi dorim, prin perestroika noastră să acumulăm tot ceea ce este bun şi să deschidem perspectivele societăţii. Bineînţeles că procesul acesta este complex, dar noi sperăm totuşi la un succes şi ştim că nu va fi un succes rapid.

Tov. Nicolae Ceauşescu: La Congresul nostru noi am avut – nu mult, dar am avut – un pasaj special despre Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie şi despre marile realizări ale popoarelor sovietice. Totuşi, ceea ce au realizat popoarele sovietice în istorie nu poate fi şters şi nu poate fi uitat.

M.S. Gorbaciov: Acesta ar fi un altfel de neadevăr, încă şi mai prost decât cele care se spun.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Sigur că într-o asemenea activitate grandioasă au fost şi lipsuri, şi greşeli, şi abuzuri, dar istoria nu reţine niciodată decât ceea ce asigură mersul înainte.
Eu salut ceea ce aţi spus dumneavoastră tovarăşe Gorbaciov, cu privire la necesitatea de a pune într-adevăr, cu putere în evidenţă, ceea ce s-a realizat în construcţia socialismului, pentru că în acest fel popoarele sovietice vor fi şi mai mult mobilizate în realizarea noilor obiective. Sigur, trebuie să perfecţionăm continuu organizarea societăţii, metodele economice, tot ceea ce trebuie să asigure construcţia mai bună a socialismului.

M.S. Gorbaciov: Eu cred că aceasta este o remarcă foarte consistentă, pentru că noi deseori am întârziat în rezolvarea multor probleme care erau coapte.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Însă să ştiţi că ceea ce se face acum, peste 10 ani tot va fi învechit, dacă nu vom avea permanent în vedere ceea ce este nou.

M.S. Gorbaciov: Categoric.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Esenţialul este să realizăm socialismul ca să asigure o viaţă mai bună oamenilor şi materială şi spirituală.

M.S. Gorbaciov: Îl rog pe tovarăşul Stoica să vă traducă ultimul articol pe care l-am scris în legătură cu ideile socialismului şi perestroika. Acolo sunt expuse toate aceste lucruri.

Tov. Nicolae Ceauşescu: M-am uitat prin el şi am o traducere scurtă.

M.S. Gorbaciov: Dar din extrase nu iese totul foarte clar.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Mă gândesc să vă şi răspund.

M.S. Gorbaciov: Foarte bine.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Însă putem face aşa: două delegaţii ale partidelor noastre – dacă vom găsi şi pe alţii ar fi bine, dar acum este greu să elaboreze un material mai general despre socialism şi perspectivele lui.

M.S. Gorbaciov: Nu sunt împotrivă.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Să ştiţi că multe partide cer şi aşteaptă acest lucru şi sigur, ar saluta dacă Uniunea Sovietică ar lua parte activă la această activitate.

M.S. Gorbaciov: Foarte bine.

Tov. Nicolae Ceauşescu:M.S. Gorbaciov: Bine. Să dăm această sarcină secţiilor ideologice şi internaţionale şi să înceapă să lucreze – probabil mai întâi la nivel ştinţific şi pe urmă la nivel politic.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Pe urmă, îl vedem împreună.
Pentru că suntem la problemele acestea, hai să începem cu problema unei întâlniri a partidelor comuniste şi muncitoreşti. Desigur, nu vreau acum să luăm o hotărâre, însă să ştiţi că foarte multe partide au ridicat această problemă. De aceea noi am şi înscris în hotărârea noastră că vom acţiona în această direcţie. Am putea face un grup de iniţiativă.

M.S. Gorbaciov: Eu am gândit puţin altfel.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Să înceapă să lucreze.

M.S. Gorbaciov: Eu sunt mai mult pentru ideea pe care aţi propus-o în scrisoare. Totuşi, ar trebui ca noi în cadrul ţărilor socialiste să avem o dezbatere pe această tematică. Cum putem să ieşim la o întâlnire mai largă fără să precizăm poziţia în problemele noastre?

Tov. Nicolae Ceauşescu: Aceasta necesită un timp mai lung de pregătire. Însăşi creearea acestui grup ar avea o influenţă mare şi pentru ţările socialiste, să ştiţi, şi nimeni nu este pentru o conferinţă unde să se spună aşa sau aşa. Deci ar fi foarte bine, totuşi, ca un grup de iniţiativă să fie format şi să înceapă să lucreze. Acesta ar fi şi un ajutor pentru ţările socialiste.

M.S. Gorbaciov: Noi înţelegem astfel: Comitetul Central al Partidului Comunist Român să facă un sondaj de opinie, pentru că acum nu este prea prielnic momentul. A fost cândva o aosemenea atitudine prielnică, un asemenea spirit favorabil unei consfătuiri, dar pe urmă a început un proces de regândire a locului şi rolului partidelor şi acum există o astfel de dorinţă – fiecare doreşte să-şi facă ordine în casa proprie.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Vreau să vă spun deschis: a fost un timp când noi am fost împotriva unor asemenea conferinţe.

M.S. Gorbaciov: Acum alţii sunt împotrivă.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dar nouă ni s-au adresat multe partide şi tocmai pentru că este o situaţie foarte grea în mişcarea comunistă, avem răspunderea să facem ceva, chiar dacă vor veni un număr nu prea mare de partide.
Ştiţi ce a spus Lenin în 1903?

M.S. Gorbaciov: Nu ştiu!

Tov. Nicolae Ceauşescu:Oricât de puţini am fi, tot trebuie să ridicăm steagul. Oamenii au nevoie să vadă că se acţionează în direcţia creşterii influenţei socialismului şi întăririi mişcării revoluţionare.

M.S. Gorbaciov: Eu am gândit că ceea ce facem noi în direcţia reînnoirii socialismului, creşte gradul de interes pentru dezvoltarea socialismului.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu este acum timp să discutăm problema aceasta. Sunt lucruri bune, sunt şi lucruri care nu sunt prea bune şi dacă ar trebui să ne aşezăm acum să discutăm această problemă ne-ar trebui un timp lung. Sunt însă şi lucruri bune.

M.S. Gorbaciov: Avem într-adevăr timp puţin. Dar să ne gândim la această problemă.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Eu nu aş dori să realizăm un grup de iniţiativă fără Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.

M.S. Gorbaciov: Chiar invers ar fi mai bine.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Cred că nu ar fi bine.

M.S. Gorbaciov: Chiar egalitatea în drepturi pune în evidenţă acest lucru.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Este adevărat, dar totuşi eu consider că Partidul Comunist al Uniunii Sovietice nu trebuie să rămână în afara unei asemenea acţiuni. Însă, aşa cum am spus, nu cred că trebuie să hotărâm acum asupra acestei probleme. Eu vă rog însă să reflectaţi asupra ei.

M.S. Gorbaciov: Ne gândim şi vă dăm un răspuns.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Este o problemă care se pune şi trebuie să-i dăm un răspuns. Se pun astăzi multe probleme şi oamenii simt nevoia unor răspunsuri. În fond, lumea gândeşte aşa: de ce se pot întâlni social-democraţii, liberalii, democrat-creştinii...

M.S. Gorbaciov: Conservatorii...

Tov. Nicolae Ceauşescu: Da, şi conservatorii. Şi atunci partidele comuniste de ce nu se pot întâlni.

M.S. Gorbaciov: Pentru că tovarăşul Ceauşescu şi Berlinguer au fost împotrivă cândva.

Tov. Nicolae Ceauşescu: În anumită formă da, şi istoria a demonstrat că am avut dreptate.

M.S. Gorbaciov: Şi eu am fost întotdeauna contra, dar de mine nu a depins mare lucru atunci.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Deci să începem să lucrăm un material comun şi dacă vor fi alte partide de acord cu el, foarte bine. Am înţeles că aici aţi fost de acord.

M.S. Gorbaciov: Să ne gîndim şi să vă dăm un raspuns.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Bine.
Şi acum trecem la problemele bilaterale? Sau hai să terminăm cu cele mai generale.
Noi suntem foarte preocupaţi de ce se întâmplă în câteva ţări socialiste din Europa. Înţelegem perfecţionarea, înnoirea, însă nu de aceasta vreau să vorbesc acum, dar forma în care se acţionează pune foarte serios în pericol nu numai socialismul ci şi existenţa partidelor comuniste din ţările respective. Dacă se lasă să se continue acest curs, se va ajunge la o situaţie foarte gravă.
Oricum, nu se poate spune că în aceste ţări socialismul nu a realizat nimic. Cred că Uniunea Sovietică, mă refer la Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, poate să aibă în această privinţă un anumit rol – nu pe cale militară - pentru a ajuta la o mai bună orientare, aşa cum aţi început astăzi să vorbiţi de o orientare mai bună a acestor ţări şi partide.
Sigur, o întâlnire care va avea loc între ţările socialiste şi partidele noastre va ajuta, dar cred că în orice caz trebuie reflectat foarte serios la felul în care se acţionează în unele ţări.

M.S. Gorbaciov: Aici este întrebarea: cum să se acţioneze, şi una mai importantă - cum să nu se acţioneze.
Cine a împiedicat Cehoslovacia şi Republica Democrată Germană - ţări care aveau un nivel de dezvoltare economică şi socială destul de ridicat, care aveau condiţii de viaţă aşa de bune – să înceapă la timp procesele lor de modernizare în cursul cărora să ţină seama de momentele noi care au apărut în dezvoltarea societăţii? Dacă ar fi făcut acest lucru la timpul respectiv s-ar fi desfăşurat cu totul altfel evenimentele de astăzi.
La fel şi la noi, în Uniunea Sovietică - dacă noi ne-am fi ocupat de progresul tehnico-ştiinţific şi de dezvoltarea economică la timpul respectiv, altfel ar fi fost evenimentele care le trăim astăzi. S-a vorbit mult la vremea aceea, în plenare şi congrese, despre revoluţia tehnico-ştinţifică şi despre dezvoltarea ţării noastre şi până la urmă totul a fost lăsat la o parte. Şi acum stă un raport pentru Comitetul Central privind revoluţia tehnico-ştiinţifică din 1973 şi iată că acum, după 15 ani, începem să realizăm ceea ce trebuia să facem atunci. Cred că noi am pierdut mult din prestigiul nostru datorită faptului că nu am acţionat la timp.

Tov. Nicoale Ceauşescu: Şi aceasta este adevărat.

M.S. Gorbaciov: Indiferent că ne plac sau nu ne plac metodele tovarăşului Ceauşescu, noi ştim că în România s-au făcut multe şi în mod obiectiv fiecare îşi alege metodele sale pe calea progresului şi a construcţiei socialiste. Deci, cam aceasta este.
Iată situaţia prietenului nostru comun tovarăşul Honecker. Noi avem o simpatie reciprocă, dar în ultimul timp nici dânsul nu a vrut să mai vorbească cu mine, nici eu nu am mai vorbit cu dânsul. Şi totuşi eu i-am spus: tovarăşe Honecker este treaba ta să iei hotărâri, noi nu hotărâm nimic în locul tău, nici nu propunem să iei măsurile noastre, nici altceva. De altfel, ştiu că m-aţi criticat împreună...

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu, nu v-am criticat. Dimpotrivă, am discutat că ar fi bine să ne întâlnim mai iute să discutăm cum să lucrăm mai bine.

M.S. Gorbaciov: Sincer vorbind pentru tovarăşul Honecker eu am mari emoţii.

Tov: Nicolae Ceauşescu:M.S. Gorbaciov: În ce-l priveşte pe tovarăşul Jivkov, probabil că totul va fi mai normal. Nu ştiu care este situaţia acolo. Desigur, pe parcursul anilor s-au mai acumulat unele lucruri. Dacă acolo nu sunt nişte abuzuri grave, frapante, atunci se va rezolva mai bine. Nu se poate face totuşi aşa în politică. Noi încercăm la nivelul conducerii politice să ne ocupăm de probleme politice nu să intrăm şi să vedem cine a făcut şi ce a făcut. Dumneavoastră ştiţi că există în societate forţe care ridică mereu această problemă şi care răscolesc tot timpul societatea. Ce să facem? Dumneavoastră spuneţi că vă preocupă aceste probleme, dar ce să facem?

Tov. Nicolae Ceauşescu: Să discutăm cum să soluţionăm problemele.

M.S. Gorbaciov: În R.D. Germană au discutat şi deja i-au exclus din partid.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Am văzut, dar deja acolo lucrează de acum influenţele din afară, din Republica Federală Germania.

M.S. Gorbaciov: Milos Jakes este prietenul meu mai vechi. I-am spus: dumneavoastră aveţi o ţară bună, un popor calificat, bine organizat, bine educat, trebuie să faceţi schimbări mai repede, mai repede, altfel veţi fi învinşi şi veţi ajunge într-o situaţie ca la noi, să rezolvaţi problemele sub tropăitul picioarelor. Jakes m-a ascultat şi apoi a spus: atunci mai bine să aştept eu până vin ceilalţi la putere în Uniunea Sovietică. A aşteptat şi iată ce s-a întâmplat. Acestea sunt două ţări cu o situaţie prosperă, cele mai bogate, în afară de noi, bineînţeles, pentru că noi suntem cei mai bogaţi.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Începând din 1968 noi am spus: hai să ne apucăm să dezvoltăm economia, pentru că altfel n-o să ne ajute nimeni. Şi am lucrat în această direcţie.

M.S. Gorbaciov: Aţi făcut mult.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Până în 1984 nu am primit un litru de petrol din Uniunea Sovietică.

M.S. Gorbaciov: Pentru ce aveaţi nevoie? Aveaţi petrolul dumneavoastră. Aceasta este o problemă clară, deja.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Eu am vrut numai să reamintesc.

M.S. Gorbaciov: Totuşi aţi făcut multe.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Am lucrat şi am adus şi îmbunăţiri în dezvoltarea societăţii şi a economiei. Ceea ce faceţi dumneavoastră acum am încercat şi noi la un moment dat. Am creat atuci aşa-zişii mandatari, şi după un an de zile am văzut că se îmbogăţesc şi am lichidat complet această situaţie.

M.S. Gorbaciov: Aşa o perspectivă ne prevedeţi şi nouă?

Tov. Nicolae Ceauşescu: În orice caz, ca să se îmbogăţească unii prin speculă, aceasta nu este o perspectivă, ştiţi şi dumneavoastră acest lucru destul de bine. Am introdus şi autoconducerea, şi noul mecanism economic şi consiliile de conducere.

M.S. Gorbaciov: Când vă ascult, mă gândesc că dumneavoastră într-un an aveţi timp să vizitaţi fiecare judeţ.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Chiar fiecare judeţ nu.

M.S. Gorbaciov: Dar spuneţi, într-o ţară aşa de mare ca a noastră, cum putem noi să conducem în acelaşi fel ca dumneavoastră? Noi trebuie să ne gândim la alte metode.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Şi noi avem autonomie, însă una este autonomia în republici şi chiar în regiuni şi judeţe, şi alta este autonomia întreprinderilor. Oricum, o orientare generală şi un control general este obligatoriu chiar pentru Uniunea Sovietică.

M.S. Gorbaciov: Tovarăşe Ceauşescu, noi suntem pentru un centru puternic, însă îl gândim puţin altfel.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Trebuie neapărat. Însă republicile trebuie să aibă multă autonomie şi judeţele la fel. Noi mergem până în comune acum. Sigur, suntem o ţară mai mică.

M.S. Gorbaciov: Nu este mică, este mijlocie.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dar, în orice caz, nu se poate ca întreprinderile, chiar la nivel republican, să nu fie sub o îndrumare unitară, sigur, cu multă autonomie, cu multe drepturi. Cu vreo 20 de ani în urmă le-am dat şi noi drepturi foarte multe şi primul lucru pe care l-au făcut a fost să ia credite şi să facă tot felul de investiţii neeconomice. Atunci noi le-am restrâns drepturile şi am gândit că trebuie să ţinem în mână anumite lucruri, deoarece pentru România 11 miliarde de dolari datorie în 1980 constituia o situaţie foarte grea. De altfel trebuie să vă spun că în discuţiile pe care le-am avut atunci cu Brejnev, el mi-a spus de câteva ori: nu te duce să faci datorii. De câteva ori mi-a atras atenţia asupra acestui lucru, însă am greşit, că am dat multe drepturi întreprinderilor şi toţi s-au apucat şi au sus că dacă avem drepturi, atunci să luăm credite din străinătate.

M.S. Gorbaciov: Guvernul este de vină!

Tov. Nicolae Ceauşescu: Tovarăşul Dăscălescu nu era atunci prim-ministru.

Tov. Constantin Dăscălescu: Eu am venit la plată!

Tov. Nicolae Ceauşescu: Însă după aceea am luat măsuri şi am oprit această situaţie reuşind să plătim datoria.

M.S. Gorbaciov: Desigur, noi nu vrem să fie rău, noi vrem să fie bine.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Sigur, toată lumea vrea acest lucru, însă Uniunea Sovietică are multe posibilităţi şi poate depăşi uşor greutăţile pe care le are. Ea poate să fie o putere economică socialistă model.

M.S. Gorbaciov: Tocmai aceasta vrem să facem. Probabil sunt ambiţii prea mari, dar dorim să facem acest lucru. Probabil că în generaţia noastră nu vom reuşi să facem totul, dar putem şi noi să facem multe. Principalul este ca acum să punem bazele, să determinăm direcţiile în mod corect.

Tov. Nicolae Ceauşescu: În câţiva ani Uniunea Sovietică poate să depăşească greutăţile pe care le are, în primul rând pentru că are totuşi o forţă economică puternică.

M.S. Gorbaciov: Aşa este.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dumneavoastră criticaţi ştiinţa, dar aveţi o ştiinţă puternică.

M.S. Gorbaciov: Categoric.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Greşeala a fost că s-a pus un prea mare accent pe latura militară şi s-au neglijat celelalte domenii.

M.S. Gorbaciov: Corect.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Sigur, a fost şi situaţia internaţională de aşa natură. Dar aveţi o ştiinţă puternică, foarte puternică, şi poate uşor să soluţioneze orice problemă. Pe urmă, totuşi, şi celelalte ţări socialiste sunt ele mai mici, dar pot să conclucreze în acest domeniu.

M.S. Gorbaciov: În general, dacă luăm ţările socialiste din Europa, cu toate problemele pe care le au, sunt ţări moderne totuşi.

Tov. Nicolae Ceauşescu: S-au produs aceste schimbări. Să fie oprite şi să se meargă înainte.

M.S. Gorbaciov: Ne gândim şi noi. Probabil că aplicăm puţin alte metode, dar aceasta este problema fiecăruia. Important este să întărim socialismul şi în rest este treaba fiecăruia. Sunt ritmuri diferite, sunt forme diferite. Desigur, noi trebuie să ţinem seama de mărimea populaţiei, de diferenţele dintre republici, de nivelul lor de dezvoltare.
Aţi menţionat complexul militar industrial mare care există la noi. Acum trebuie să ducem o astfel de politică structurală care să ne permită să întoarcem acest complet mai mult spre nevoile omului. Aceasta este ceea ce facem în prezent. Complexul de apărare lucrează acum mai bine în direcţia aceasta. Înainte a opus rezistenţă, dar acum lucrează în direcţia aceasta, şi sunt chiar interesaţi să o facă.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Însă trebuie păstrat, sigur, îmbunătăţit.

M.S. Gorbaciov: Nu numai păstrat, tovarăşe Ceauşescu!

Tov. Nicolae Ceauşescu: Când am spus că trebuie păstrat, am înţeles că tot ceea ce este necesar trebuie păstrat.

M.S. Gorbaciov: Categoric.
Care sunt problemele bilaterale pe care doriţi să le abordaţi?

Tov. Nicolae Ceauşescu: În primul rând, cele economice. Sigur, primii-miniştrii nu au avut timp să se întâlnească.

M.S. Gorbaciov: Atunci să se întâlnească.

N.I.Rîjkov: Pe 9 ianuarie 1990 ne întâlnim.

Tov. Constantin Dăscălescu: Aceasta este o întâlnire în cadrul C.A.E.R, dar noi dorim o întâlnire bilaterală.

M.S. Gorbaciov: Veţi mai trăi până la 9 ianuarie!
Totuşi, ce probleme vă preocupă, ce vă îngrijorează?

Tov. Nicolae Ceauşescu: Mi se pare că noi am discutat multe probleme din acestea, dar ar trebui ca primii-miniştri să se întâlnească să pună la punct problemele discutate. Trebuie deja să ne gândim la cincinalul viitor.

M.S. Gorbaciov: Mi se pare că deja s-au ocupat de aceste probleme.

Tov. Constantin Dăscălescu: Numai pentru anul 1990.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Sigur, unele discuţii sunt. Noi considerăm că putem realmente să realizăm o colaborare mai bună. Aceasta ar fi prima problemă.
Sigur, nu am de gând acum să încep să intru în amănunte. Pentru că ne-ar trebui prea mult timp. Nu putem discuta mai mult acum, însă dacă am conveni ca să se întâlnească totuşi primii-miniştrii, ar fi un lucru foarte bun. În România timpul este bun acum.

Tov. Constantin Dăscălescu: Am trimis şi scrisori în sensul acesta – este a patra scrisoare de invitare. Tot acum am scris tovarăşului Rîjkov.

N.I. Rîjkov: A fost un climat complicat.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Este adevărat, dar s-ar putea găsi timp pentru o întâlnire. În acest cadru se poate discuta problema cooperării în producţie, a specializării, inclusiv participarea la realizarea unor obiective.
De ce pun aceste probleme? Mai cu seamă pentru că în ţările din C.A.E.R. acum sunt multe discuţii şi bilateral putem soluţiona mai repede problemele. Unii îşi pun multe speranţe că vor veni americanii cu miliardele lor să-i investească la ei. Sigur, vor trage concluzii singuri. Este treaba fiecăruia, dar oricum până când clarificăm multe lucruri putem să soluţionăm bilateral destule probleme.
Nu intru acum în amănunte, doar le-am reamintit.

M.S. Gorbaciov: Poate că guvernul român ar putea expune propunerile sale, preocupările sale pentru perspectiva imediată, adică, ce aşteaptă de la Uniunea Sovietică. Tovarăşul Dăscălescu să scrie numai resursele şi atît.

Tov. Constantin Dăscălescu: Tovarăşe Ceauşescu, este bine ceea ce spune tovarăşul Gorbaciov.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Să ştiţi că nu avem intenţia să soluţionăm problema materiilor prime numai cu Uniunea Societică. Noi lucrăm mult cu ţările în curs de dezvoltare şi vrem să accentuăm această tendinţă. Avem acum posibilitatea să le acordăm chiar şi ceva credite. De altfel, acum avem de încasat 2,7 miliarde dolari de la aceste ţări.

M.S. Gorbaciov: Într-un an?

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu, acestea sunt creditele acordate de România mai multor ţări în curs de dezvoltare.

Tov. Constantin Dăscălescu: Anul acesta au ajuns la scadenţă aproape o jumătate miliard dolari.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Vrem să participăm mai activ la dezvoltarea acestor ţări şi în cadrul acesta ne asigurăm şi unele materii prime.

M.S. Gorbaciov: Atunci să ne gîndim care ar trebui să fie problemele noastre.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Din Uniunea Sovietică importăm 5 milioane de tone petrol, începând din 1984 iar din alte ţări importăm 15 milioane, aşa că nu avem de gând acum să rezolvăm problema numai su Uniunea Sovietică.

M.S. Gorbaciov: Şi cât extrageţi dumneavoastră din România?

Tov. Nicolae Ceauşescu: Numai vreo 10 milioane de tone, pentru că nu mai avem rezerve.

M.S. Gorbaciov: Dar cândva extrăgeaţi vreo 22 milioane tone?

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu, am avut vreo 15 milioane, dar pentru o perioadă scurtă şi mai de mult. Nu mai găsim rezerve. Vrem să mergem acum la 10 mii de metri adâncime.

M.S. Gorbaciov: Şi la noi scade extracţia.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Sunt multe domenii în care putem colabora. De exemplu, putem colabora în domeniul energetic, pe bază de tehnologii noi.

M.S. Gorbaciov: Eu aş fi interesat, cres că şi tovarăşul Rîjkov, să ne gândim asupra concepţiei de colaborare, să nu facem numai comerţ pur şi simplu.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Noi, de exemplu, din Uniunea Sovietică luăm vreo 7 milioane tone minereu de fier. Din alte părţi luăm 12 milioane de tone, aşa că nu ne-am gândit şi nici nu ne gândim să mergem numai la materii prime cu Uniunea Sovietică. Noi importăm cărbune cocsificabil din Statele Unite ale Americii, iar cu câţiva ani în urmă am şi investit 100 de milioane acolo - suntem deci proprietari.

M.S. Gorbaciov: Acolo sunt mai mult proprietăţi japoneze.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Japonezii merg aşa, pe scară largă.
Deci, noi vrem să avem o discuţie, pentru că suntem interesaţi să participăm. De exemplu, am fost informaţi zilele acestea că aveţi în vedere să deschideţi două bazine de cărbune cocsificabil la Lvov şi Harkov. Vrem să mergem în Mongolia, împreună - de altfel se discută de mult problema aceasta pentru că şi Uniunea Sovietică vrea să participe. Am investit în China în cărbune cocsificabil. Aşa că nu dorim nimic să cerem, ca să spun aşa, ca ajutor din partea Uniunii Sovietice, noi vrem să conlucrăm.

M.S. Gorbaciov: Nu poate fi vorba de ajutor. Dumneavoastră trebuie să ne ajutaţi pe noi.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Vrem să conlucrăm pe principii economice – aceasta este intenţia noastră.

M.S. Gorbaciov: Să se gândească tovarăşul Dăscălescu la propunerile de care am vorbit.

Tov. Constantin Dăscălescu: Îl aştept pe tovarăşul Rîjkov în România.

N.I. Rîjkov: Îmi cer scuze, tovarăşe Gorbaciov. Cu tovarăşul Dăscălescu mă voi întâlni şi vom discuta ce probleme avem în relaţiile noastre bilaterale, inclusiv pentru cincinalul viitor. Nu sunt împotrivă şi probabil că va trebui să discutăm specializarea, cooperarea în producţie şi toate celelalte, dar vreau să spun că - şi aceasta nu se referă numai la România, ci în general – pe data de 15 decembrie noi vom prezenta un raport în Sovietul Suprem asupra programului guvernamental de însănătoşire a economiei, asupra mersului în continuare al reformei economice. Noi am pregătit documentele respective, dumneavoastră cunoaşteţi, noi le-am predat tuturor deputaţilor pentru dezbatere.
Când am pregătit toate aceste lucruri am pornit de la ideea că avem nevoie ca începând din 1991 să trecem la relaţii economice pe o cu totul altă bază, adică să trecem la comerţ şi nu la schimburi de mărfuri. De aceea, pe 9 ianuarie, când va avea loc întâlnirea şefilor de guvern, noi vom pune această problemă şi ştiu că multe ţări susţin acest lucru, ca începând din 1991 să trecem la preţurile mondiale şi la decontările în valută convertibilă.
Noi înţelegem că peste noapte nu se poate face acest lucru, probabil că va mai trebui să treacă 1-2 ani. Aceasta nu înseamnă că nu vom avea acorduri de lungă durată, acorduri, privind unele mărfuri, dar altă soluţie nu avem. Nici la noi şi nici în alte ţări reforma nu este compatibilă cu sistemul de comerţ existent între ţările noastre. De aceea trebuie să vă gândiţi şi dumneavoastră la acest lucru.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Eu înţeleg ce spuneţi dumneavoastră. În fond noi facem schimb tot în devize convertibile. Am ales rubla convertibilă ca monedă de schimb, dar noi nu facem schimb de mărfuri. Sigur, urmărim să realizăm un echilibru al balanţelor, dar aceasta se întâmplă în toată lumea. Noi şi cu Statele Unite ale Americii, spre exemplu, socotim în dolari, dar importăm direct mărfuri.

M.S. Gorbaciov: Dacă ne gândim să ne încadrăm în mod organic în economia mondială, atunci trebuie să folosim metodele corespunzătoare acestor situaţii. Multe ţări, Cehoslovacia, Polonia şi chiar Bulgaria, au pus problema de a se trece la preţurile mondiale, adică la preţuri de devize convertibile.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Foarte bine. Şi acum schimburile se fac, în bună parte, la preţuri mondiale. Noi considerăm că problema aceasta trebuie să o discutăm foarte serios. Noi cu chinezii, de exemplu, facem schimburi în franci elveţieni.

N.I. Rîjkov: Şi noi la fel.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Însă asigurăm pe baza aceasta, totuşi, echilibrul balanţei – numai calculul este pe monedă străină. Cred că pentru Uniunea Sovietică nu este chiar aşa de convenabil să meargă la dolar în loc de rublă - dar sigur, este o problemă a Uniunii Sovietice.

M.S. Gorbaciov: Noi dorim ca în acest context să intre şi procesul de însănătoşire a finanţelor şi reforma preţurilor, să ajungem mai iute la convertibilitatea rublei. Principalul este să intrăm în relaţiile economice mondiale, altfel nu avem bază de comparaţie.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Este o problemă de discutat, care trebuie discutată mult.

M.S. Gorbaciov: Deci noi ieşim cu o asemenea propunere şi vă rugăm şi pe dumneavoastră să vă gândiţi până la 9 ianuarie şi să vă spuneţi punctul de vedere.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Noi nu considerăm că este cel mai bine să se treacă acum la aceasta.

M.S. Gorbaciov: De ce?

N.I. Rîjkov: Anul 1990 se va desfăşura ca şi până acum, dar ne gândim să trecem la aceasta din 1991.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu este vorba de 1990. Mă gândesc la activitatea cincinalului viitor.

M.S. Gorbaciov: De ce?

Tov. Nicolae Ceauşescu: Pentru că aceasta nu va întări de loc economic ţărilor socialiste şi a Uniunii Sovietice.

M.S. Gorbaciov: De ce?

Tov. Nicolae Ceauşescu: Să ştiţi că pentru noi nu este o problemă prea mare, pentru că şi acum, cu China şi cu celelalte ţări, avem deja 60 la sută din schimburi calculate pe devize convertibile.

M.S. Gorbaciov: Eu vă spun aşa: aici nu este vorba de un calcul îngust. Pur şi simplu trebuie să facem ordine şi probabil că vom fi datori, dar trebuie să trecem la acest sistem. Trebuie să dăm posibilitatea ramurii energetice să câştige valută şi să facă investiţii. Aceasta este acum ramura cea mai înapoiată, dar nu este vorba numai de ramura energetică, ci în general, întreprinderile noastre trebuie să se compare cu sistemul mondial şi atunci vor simţi situaţia reală şi vor înţelege că trebuie să se descurce. Cât putem noi să le mai împingem înainte, cât putem să le împingem de la spate cu bastonul?

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu cu bastonul, ci trebuie aşezată activitatea pe principii economice.

M.S. Gorbaciov: Tovarăşe Ceauşescu, noi vorbim acum aşa, dar peste un an, doi sau trei – tovarăşul Rîjkov precizează că este nevoie de doi ani – s-ar putea folosi şi credite pentru reechilibrare în momente de tranziţie. Dar trebuie să începem neapărat.

N.I. Rîjkov: Noi considerăm că trebuie să adunăm economiştii noştri cu economiştii români, să stea împreună, să facă calcule şi să vadă care este bilanţul, dacă trecem la acest sistem. În orice caz, este ceva complicat.

M.S. Gorbaciov: Avem ce să discutăm şi în ce priveşte abordările, dar şi în ce priveşte problemele concrete.

Tov. Constantin Dăscălescu: Concret este că îl aştept pe tovarăşul Rîjkov să vină în România. La Sofia nu putem discuta bilateral.

N.I. Rîjkov: Nu pot veni decât după întâlnirea de la Sofia. În primul trimestru al anului vitor, de exemplu pot să vin.

Tov. Constantin Dăscălescu: La sfârşitul lunii ianuarie?

M.S. Gorbaciov: Ianuarie cade complet, pentru că vom avea congresele muncitorilor şi ţăranilor, plenara Comitetului Cental, vom pune în dezbatere programul de dezvoltare pentru Congresul PCUS, care se apropie, program pe care îl vom discuta şi la plenară şi în dezbateri publice. De aceea, ianuarie cade complet.

Tov. Constantin Dăscălescu: Atunci în luna februarie?

Tov. Nicolae Ceauşescu: Urmează să vedeţi împreună.

M.S. Gorbaciov: Deci, tovarăşe Ceauşescu să continuăm să menţinem legăturile noastre. Eu preţuiesc foarte mult că noi facem un schimb de opinii în ce priveşte colaborarea noastră. Sincer vorbind preţuim cum se cuvine acest lucru.

Tov. Constantin Dăscălescu: Am o rugăminte pentru tovarăşul Rîjkov, în legătură cu gazele naturale.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Problema gazelor nu este una de perspectivă, ci este legată de situaţia de acum.

Tov. Constantin Dăscălescu; În cadrul livrărilor curente s-a întâmplat ceva la dumneavoastră, pentru că de câteva zile, primim cu 7 milioane m.c. pe zi mai puţin şi ni s-a spus că este vorba de câteva zile. Vă rog să analizaţi această problemă.

M.S. Gorbaciov: La fel se întâmplă înfiecare an, mereu este câte ceva în plus.

Tov. Constantin Dăscălescu: Nu este în plus, ci în minus.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Noi ce ştire dăm despre întâlnirea noastră bilaterală?

M.S. Gorbaciov: Daţi dumneavoastră o ştire şi dăm şi noi una. Este aici un text scurt.
(Se citeşte textul ştirii).

Tov. Nicolae Ceauşescu: Poate că partea aceasta bilaterală ar trebui s-o dezvoltăm mai mult. Să spunem că a avut loc un schimb de păreri privind dezvoltarea colaborării între ţările noastre. Trebuie să facem un aliniat separat în legătură cu partea bilaterală.

M.S. Gorbaciov: Foarte bine. Să vorbim despre situaţia actuală a relaţiilor şi despre perspectivele lor.

Tov. Nicolae Ceauşescu: De acord.

Reproducerea neautorizata a textelor sau imaginilor de pe acest site este interzisa.